Arthur Clarke - Rendezvous cu Rama

Da, şi încă una. Apoi încă una. Se pare că fiinţele astea au făcut totul în trei exemplare. Acum ne găsim în ultima ecluză, aşteptînd aprobarea Pămîntului ca s-o străbatem. Interiorul lui Rama e la numai cîţiva metri. Voi fi mult mai fericit cînd aşteptarea se va termina.

Îl ştii pe Jerry Kirchoff, secundul meu executiv, cel cu o asemenea bibliotecă de cărţi adevărate încît nu-şi permite săi emigreze de pe Pămînt? Ei bine, Jerry mi-a povestit despre o situaţie asemănătoare petrecută demult, la începutul secolului douăzeci şi unu… ba nu, douăzeci. Un arheolog a descoperit mormîntul unui rege egiptean, primul care nu fusese jefuit de hoţi. Muncitorii lui au săpat luni întregi cameră după cameră, pînă ce au ajuns la ultimul zid. L-au străpuns şi pe acesta, iar arheologul a luat un felinar, strecurîndu-şi capul înăuntru. S-a pomenit privind o încăpere ticsită de comori: lucruri incredibile, aur, nestemate…

Poate că şi locul acesta e un mormînt; îmi pare tot mai piuit aşa ceva. Nici acum din el nu răzbate cel mai mic zgomot, cel mai mic semn al vreunei activităţi. Ei bine, mîine vom afla”.

Comandantul Norton apăsă pe STOP. Ce altceva să mai spună despre munca lui, înainte de a trece la mesajele personale? De obicei nu intra în astfel de amănunte, dar împrejurările de faţă ieşeau din normal. Putea fi cea din urmă videogramă expediată celor iubiţi. Le datora o explicaţie pentru ceea ce făcea.

Cînd ei aveau să-i vadă imaginea şi să-i audă cuvintele, el avea să fie în interiorul lui Rama, la bine sau la rău.

Niciodată Norton nu se simţise mai apropiat de egiptologul acela, mort de atîta vreme. De cînd Howard Carter privise cripta lui Tutankhamon, nici un alt om nu mai cunoscuse o asemenea clipă ― şi totuşi comparaţia era amuzant de deplasată.

Tutankhamon fusese îngropat abia „ieri”, cu nici patru mii de ani în urmă. Rama putea fi mai bătrîn decît specia umană. Micul mormînt din Valea Regilor s-ar fi pierdut în coridoarele pe care le străbătuseră deja, iar ceea ce se întindea dincolo de ultima ecluză era de cel puţin un milion de ori mai mare. În privinţa comorilor adăpostite ― ele depăşeau orice închipuire.

Vreme de cel puţin cinci minute nimeni nu comunică prin radio; echipa, bine instruită, nici măcar nu raportase verbal încheierea verificărilor. Mercer făcuse semn că totul era în regulă, apoi arătase tunelul deschis. Parcă cu toţii îşi dădeau seama că momentul istoric nu trebuia banalizat prin pălăvrăgeli inutile. Pentru comandant era perfect, căci nu avea nimic de spus. Îşi stinse proiectorul, porni jeturile şi pluti încet în josul coridorului, trăgînd după el cordonul de siguranţă. În cîteva secunde se găsea înăuntru.

În interiorul cui? Înaintea sa bezna era absolută; raza proiectorului nu dezvăluia nimic. Se aşteptase la aşa ceva, fără să fie însă convins. Toate calculele indicaseră că peretele opus se afla la zeci de kilometri depărtare. Acum, ochii săi îi confirmau că acesta era purul adevăr. Plutind încetişor prin întuneric, încercă acut nevoia de-a pipăi cordonul de siguranţă, o nevoie mai puternică decît orice simţise pînă atunci, chiar si cu ocazia primei sale EVA. Era ridicol, privise fără pic de ameţeală peste ani-lumină, peste mega-parseci, de ce trebuia să se sperie de cîţiva kilometri cubi de gol?

Se gîndea încă la aceste lucruri cînd momentul de amortizare de la capătul cordonului îl opri uşor, cu un recul imperceptibil. Coborî raza proiectorului care cerceta zadarnic înainte şi examină suprafaţa de unde ieşise.

Se afla deasupra centrului unui crater mic, el însuşi o gropiţă în baza altuia mult mai mare. De fiecare parte se înălţa un complex de terase şi rampe ― perfecte din punct de vedere geometric şi în mod evident artificiale ― ce se întindeau dincolo de lumina proiectorului. Cam la o sută de metri depărtare zărea ieşirile altor două sisteme tip ecluză, identice cu primul.

Asta era tot. Scena nu prezenta nimic aparte, nimic ieşit din comun. Semăna considerabil cu o mină abandonată. Norton se simţi uşor dezamăgit; după atîtea eforturi, ar fi trebuit să aibă loc o revelaţie dramatică, chiar transcedentală. Îşi reaminti însă că nu răzbătea cu ochii decît pînă la cîteva sute de metri. Bezna de dincolo putea să ascundă totuşi mai multe minuni decît ar fi fost el în stare să accepte.

Le raportă scurt însoţitorilor nerăbdători, apoi adăugă: ― Lansez trasorul ― timp de declanşare: două minute. Acum!

Azvîrli cilindrul micuţ cu toată puterea în sus ― sau în afară ― şi începu să numere secundele, pe măsură ce obiectul se deplasa de-a lungul fascicolului luminos. Dispăru din raza vizuală înainte de scurgerea unui sfert de minut. Cînd ajunse cu număratul la o sută, îşi feri ochii şi pregăti aparatul de filmat. Se pricepuse întotdeauna să aprecieze corect duratele. Greşi cu numai două secunde. Lumea explodă de lumină, iar de această dată nu mai avu motiv de dezamăgire.

Nici chiar puterea de milioane de candeli a trasorului nu izbutise să lumineze pe de-a-ntregul enorma cavitate, dar acum vedea îndeajuns ca să-i înţeleagă alcătuirea şi mărimea. Se găsea la unul din capetele unui cilindru gol, lat de cel puţin zece kilometri şi cu o lungime greu de estimat. Din locul său de pe axa centrală, zărea un număr atît de mare de detalii pe pereţii curbi ce-l înconjurau, încît creierul nu putea cuprinde mai mult de o fracţiune neînsemnată din ele. Privea peisajul unei lumi întregi, luminate de fulgerul trasorului, şi se strădui printr-un efort de voinţă să-şi fixeze imaginea în minte.

De jur împrejur, pantele terasate ale „craterului” se înălţau pînă la contopirea cu peretele solid înconjurător. Nu… impresia era falsă, trebuia să renunţe la instinctele pămîntene şi spaţiale, reorientîndu-se după un nou sistem de coordonate.

Nu se afla în extremitatea inferioară a acelei ciudate lumi interioare, ci în cea superioară. De aici toate direcţiile duceau în jos şi nu în sus. Dacă pornea din axa centrală spre peretele curb, pe care nu mai trebuia să-l considere perete, forţa gravitaţională creştea treptat. Ajuns pe suprafaţa interioară a cilindrului, avea să stea în oricare punct al ei cu picioarele către stele şi capul spre axa de rotaţie. Conceptul era destul de familiar, forţa centrifugă fusese dealtfel utilizată în scopul simulării gravitaţiei încă de la începuturile zborurilor spaţiale. Copleşitoare, şocantă chiar, era scara la care se aplica ideea: cea mai mare staţie spaţială, Syncsat Cinci, avea un diametru mai mic de două sute de metri. Îţi trebuia ceva timp să te acomodezi cu un corp de o sută de ori mai mare.

Peisajul tubular ce-l înconjura era presărat cu zone luminoase şi umbrite, poate păduri, cîmpii, lacuri îngheţate sau oraşe. Distanţa şi lumina tot mai palidă a trasorului făceau imposibilă orice identificare. O serie de linii înguste, şosele, canale, rîuri, alcătuiau o reţea geometrică abia vizibilă. Mai departe, chiar la limita cîmpului vizual, se zărea o bandă de un negru ceva mai profund. Forma un cerc complet, înconjurînd interiorul lumii şi Norton îşi aminti brusc de mitul lui Oceanos, întinderea de apă despre care anticii credeau că încingea Pămîntul.

Aici poate că oceanul era şi mai ciudat, nu circular, însă cilindric. Înainte să fie înghiţit în noaptea interstelară, avusese oare valuri şi maree, curenţi… şi peşti?

Trasorul pîlpîi şi se stinse; clipa revelaţiei luase sfîrşit. Norton ştia însă că acele imagini aveau să-i fie întipărite în minte pentru tot restul vieţii. Indiferent care urmau să fie descoperirile viitorului, ele nu puteau şterge niciodată cea dintîi impresie. Iar Istoria nu-i va răpi nicicînd privilegiul de a fi fost primul om care privise opera unei civilizaţii extraterestre.