Arthur Clarke - Rendezvous cu Rama

Unii scriitori au sugerat că aceste Arci Spaţiale să fie construite sub forma unor sfere concentrice, alţii propuneau cilindri rotitori, goi pe dinăuntru, a căror forţă centrifugă să asigure o gravitaţie artificială ― exact ce am găsit noi în Rama…

Profesorul Davidson nu mai reuşi să se stăpînească.

― Nu există forţă centrifugă. O fantomă inginerească! E vorba doar de inerţie.

― Aveţi desigur dreptate, încuviinţă Perera, deşi probabil l-am convinge mai greu pe un om zvîrlit dintr-un carusel. Însă rigoarea matematică nu-şi are locul acum…

― Vă rog, vă rog, interveni Dr. Bose exasperat. Ştim cu toţii ce vreţi să spuneţi, sau cel puţin aşa credem. Vă rog, nu ne spulberaţi iluziile.

― Fie, demonstram doar că din punct de vedere conceptual, Rama nu prezintă nimic nou, deşi dimensiunile sînt uluitoare. Oamenii şi-au imaginat astfel de vehicule de două sute de ani.

Acum, aş dori să pun o întrebare. De cît timp călătoreşte Rama în spaţiu?

În momentul de faţă i-am determinat cu precizie orbita şi viteza. Presupunînd că n-au intervenit modificări majore ale traiectoriei, îi putem trasa drumul parcurs vreme de milioane de ani. Bănuiam că vine din direcţia unei stele apropiate, dar lucrurile nu stau aşa.

Au trecut peste două sute de mii de ani de cînd Rama a trecut prin apropierea unei stele, iar ea s-a dovedit a fi o variabilă neregulată ― cel mai nepotrivit soare pe care vi-l puteţi imagina pentru un sistem solar locuibil. Domeniul său de strălucire variază între unu şi cincizeci. Orice planetă ar fi pîrjolită şi congelată succesiv, la fiecare cîţiva ani.

― O sugestie, interveni Dr. Price. Ar explica totul. Poate că acesta a fost cîndva un soare normal, devenind după aceea instabil. Din această cauză, Ramanii au fost obligaţi să-şi caute alt cămin.

Dr. Perera o admira pe vîrstnica savantă aşa încît n-o puse la punct cu asprime. Se întrebă însă ce ar fi spus ea dacă şi el ar fi început să remarce lucrurile imediat evidente ale specialităţii ei…

― Am luat în considerare acest aspect, replică domol. Dacă actualele noastre teorii referitoare la evoluţia stelelor sînt corecte, soarele respectiv n-a fost stabil niciodată ― şi nici nu a avut planete. Deci Rama călătoreşte prin spaţiu de cel puţin două sute de mii de ani, poate, chiar de peste un milion.

Astăzi e rece, întunecat, aparent mort. Cred că ştiu de ce. Poate că Ramanii n-au avut de ales, poate că într-adevăr fugeau de un dezastru, dar au calculat greşit.

Nici o ecologie închisă nu este eficientă sută la sută; întotdeauna există pierderi, degradări ale mediului, acumulări de poluanţi. Durează miliarde de ani pînă ce o planetă se otrăveşte şi se uzează ― însă sfîrşitu-i inevitabil. Oceanele seacă, atmosfera se pierde…

După standardele noastre, Rama este enorm ― şi totuşi în fapt doar o planetă foarte mică. Calculele mele, bazate pe pierderile prin blindaj şi pe unele presupuneri rezonabile relative la rata transformărilor biologice, arată că ecologia sa a reuşit să supravieţuiască numai o mie de ani. Aş avansa cel mult o cifră de zece mii de ani…

La viteza lui, ar fi îndeajuns pentru o călătorie între sorii apropiaţi din inima galaxiei. Dar nu şi aici, printre stelele rare ale braţelor spirale. Rama şi-a epuizat proviziile înainte de a atinge ţinta. Este o epavă, rătăcitoare printre stele.

Această teorie ridică o singură obiecţie serioasă, şi o voi expune înainte de-a o face altcineva. Orbita lui Rama este îndreptată cu atîta precizie înspre Sistemul Solar, încît coincidenţa pare exclusă. Voi spune chiar că-i prea apropiată de soare; Endeavour va fi nevoită să plece cu mult mai devreme de periheliu, să evite supraîncălzirea.

Nu pretind c-aş înţelege motivul. Poate că, la mii de ani după moartea celor din Rama, un pilot automat a continuat să-l dirijeze, îndreptîndu-l spre steaua potrivită.

Sînt convins că locuitorii lui Rama sînt morţi; sînt gata să-mi pun în joc reputaţia pentru această afirmaţie. Toate eşantioanele culese din interior sînt absolut sterile ― n-am găsit un singur microorganism! Ceea ce aţi auzit, probabil, despre anabioză poate fi ignorat. Există raţiuni fundamentale pentru care tehnicile de hibernare nu sînt funcţionale decît cîteva sute de ani ― iar aici ne referim la perioade de mii de ori mai lungi.

Aşa încît Pandoranii şi susţinătorii lor n-au de ce se teme. Mie, personal, îmi pare rău. Ar fi fost minunat să cunoaştem o altă rasă inteligentă.

O întrebare stăveche şi-a găsit totuşi răspunsul. Nu sîntem singuri. Niciodată nu vom mai privi stelele cu aceiaşi ochi.

Pe Norton îl ispitea la culme să coboare, dar în calitate de comandant, prima lui grijă o constituia nava. Dacă pe parcursul primei tentative se întîmpla ceva, ea era unica salvare.

În acest caz secundul său, locotenentul Mercer, rămînea singura alternativă. Norton recunoştea că, fără doar şi poate, Karl era cel mai indicat pentru misiune.

Principala autoritate în sisteme vitale, Mercer scrisese o serie de cărţi considerate clasice în domeniul respectiv. Încercase personal nenumărate tipuri de echipament, adesea în condiţii riscante, iar controlul său biologic prin feed-back era renumit: în zece minute numai îşi putea încetini pulsul la jumătate, sau îşi reducea respiraţia pînă aproape de zero. Aceste trucuri folositoare îi salvaseră viaţa nu o singură dată.

În ciuda abilităţii şi inteligenţei sale, imaginaţia îi lipsea lui Mercer. Experienţele, misiunile cele mai periculoase reprezentau pentru el simple sarcini de serviciu. Nu risca niciodată în mod inutil, nu se folosea niciodată de ceea ce, de obicei, este numit curaj.

Filozofia lui de viaţă se rezuma la cele două motto-uri de pe birou. Unul întreba „Ce-ai uitat?” Celălalt cerea „Contribuiţi la exterminarea bravurii”. Singurul lucru care reuşea să-l enerveze era eticheta de cel mai curajos om din Flotă.

Prezenţa lui Mercer desemna automat următorul om: inseparabilul lui tovarăş, locotenentul Joe Calvert. Greu de înţeles ce-i unea pe cei doi. Ofiţerul de navigaţie, subţirel însă nu lipsit de forţă, era cu zece ani mai tînăr decît amicul său solid şi imperturbabil, ce cu siguranţă nu-i împărtăşea pasiunea pentru epoca de pionierat a cinematografiei.

Nimeni însă nu-i în stare să prevadă viitorul şi, cu ani în urmă, Mercer şi Calvert stabiliseră o legătură aparent stabilă. Lucrul era destul de obişnuit; mai neobişnuit era faptul că pe Pămînt ei împărţeau şi o soţie, soţie care născuse fiecăruia cîte un copil. Comandantul Norton spera să o întîlnească într-o bună zi; trebuia să fie o femeie remarcabilă. Triunghiul dura de cel puţin cinci ani şi părea că se păstrase echilateral.

Pentru o echipă de explorare nu ajungeau doi oameni. Cu mult înainte se constatase că cifra optimă era trei ― dacă unul suferea un accident, ceilalţi doi ar fi avut mai multe şanse, pe cînd un singur supravieţuitor ar fi fost sortit pieirii. După o matură chibzuinţă, Norton îl alesese pe sergentul-tehnician Willard Myron: un geniu mecanic capabil să repare orice, sau să improvizeze altceva mai bun. Myron reprezenta persoana ideală pentru identificarea unor piese de echipamente necunoscute. După o îndelungată carieră de asistent la Astrotech, sergentul refuzase avansarea, motivînd că nu dorea să împiedice promovarea unor ofiţeri de carieră mai merituoşi. Nimeni nu-i luase în serios declaraţia şi în general, se considera că Will avea nota zero la ambiţie. Poate avea să ajungă sergent spaţial, dar niciodată profesor plin. Aidoma nenumăraţilor NCO dinaintea lui, Myron descoperise compromisul ideal între putere şi responsabilitate.