Arthur Clarke: Grădina din Rama

Cu toată sinceritatea, gazdele noastre răspundeau corect cererilor făcute de noi. Deși, în general, știam să descriem ingredientele chimice esențiale necesare corpurilor noastre, nici unul dintre noi nu studiase vreodată în detaliu complexul proces biochimic care se petrece atunci când gustăm ceva. În acele zile de început, mâncatul era o necesitate, niciodată o plăcere. Deseori, terciul era dificil, dacă nu imposibil, de înghițit. Şi nu doar o dată, o masă a fost urmată de senzații de vomă.

Majoritatea zilei ne-am petrecut-o dezbătând argumentele pro și contra ale Marii Excursii. Eu eram în stadiul de mijloc al sarcinii și mă simțeam foarte bine. Cu toate că nu-mi surâdea ideea de a rămâne singură în adăpost, în timp ce bărbații cutreierau gheața, localizau roverul, traversau Câmpia Centrală, apoi parcurgeau în zbor sau escaladau kilometrii până la stația releu Alfa, am recunoscut că existau multe moduri în care s-ar fi putut ajuta unul pe celălalt. De asemenea, am fost de acord cu ei că o călătorie solitară ar fi fost o nesăbuință.

Richard era absolut sigur că roverul avea să fie încă funcțional, dar era mai puțin optimist în privința telescaunelor. Am discutat pe larg despre avariile pe care s-ar fi putut să le fi suferit nava militară Newton, expusă la exteriorul lui Rama, de pe urma exploziilor nucleare ce avuseseră loc dincolo de plasa câmpului protector. Richard a lansat ipoteza că, întrucât nu exista nici o avarie vizibilă a structurii (în lunile ce se scurseseră ne uitaserăm de mai multe ori la imaginile navei militare Newton de pe ecranul negru, folosindu-ne de accesul la outputul senzorilor ramani), era posibil ca Rama să fi protejat, din neatenție, nava de toate exploziile nucleare și, ca urmare, s-ar fi putut să nu existe nici înăuntru pagube produse de radiații.

Eu eram mai puțin încrezătoare în această privință. Lucrasem cu inginerii de mediu la proiectele pentru ecranarea navei și eram în temă cu vulnerabilitatea la radiații a tuturor sistemelor lui Newton. Deși chiar credeam că există o mare probabilitate ca baza de date științifice să fie intactă (atât procesorul cât și toate memoriile erau confecționate din elemente rezistente la radiații), eram realmente convinsă că provizia de hrană fusese contaminată. Întotdeauna știuserăm că rațiile noastre se aflau într-un loc relativ neprotejat. De fapt, anterior lansării, existase îngrijorarea că o flamă solară neașteptată ar fi putut produce destule radiații pentru a periclita consumul alimentelor. Nu-mi era frică să rămân singură cele câteva Zile sau o săptămână cât ar fi putut să le ia bărbaților călătoria dus-întors la nava militară. Mă îngrijora mai mult posibilitatea ca unul dintre ei, sau amândoi, să nu se mai întoarcă. Nu era doar problema octopăianjenilor sau a oricăror alți extratereștri care ar fi putut conviețui cu noi în această imensă navă spațială. Trebuia să am în vedere și incertitudinile ambientului. Ce se va întâmpla, dacă Rama va începe brusc să facă manevre? Ce se va întâmpla, dacă va avea loc un alt eveniment, la fel de imprevizibil, și ei nu reușeau să se întoarcă în New York?

Richard și Michael m-au asigurat că nu aveau să riște, că nu aveau să facă nimic în afară de a merge până la nava militară și înapoi. Au plecat chiar după ivirea zorilor, într-o zi ramană de 28 de ore. Era prima dată când rămâneam singură, de la lungul meu sejur solitar în New York, care a început când am căzut în puț. Bineînțeles că nu eram cu adevărat singură. O simțeam pe Simone dând din piciorușe înlăuntrul meu. Este o senzație uimitoare să porți în pântec un copil. Faptul că știi că în tine trăiește un alt suflet are ceva minunat care nu se poate descrie. Mai ales pentru că pruncul e format într-o măsură importantă din propriile tale gene. Păcat că bărbații n-au cum să știe cum e să fii însărcinată! Dacă ar ști, poate ar înțelege de ce sunt femeile atât de preocupate de viitor.

În a treia zi pământeană după plecarea bărbaților, manifestam simptomele agitației datorate claustrării. Am hotărât să urc din adăpost și să dau o raită prin New York.

În Rama era întuneric, dar, cum nu mai aveam astâmpăr, am pornit oricum la drum. Aerul era foarte rece. Mi-am strâns jacheta groasă de zbor peste stomacul voluminos și am tras fermoarul. Mergeam doar de câteva minute, când am auzit, în depărtare, un sunet. Un fior rece mi-a trecut pe șira spinării și m-am oprit imediat. Adrenalina părea să se reverse și în Simone, căci dădea puternic din piciorușe, în timp ce eu ascultam zgomotul. După aproximativ un minut, l-am auzit din nou — un zgomot de perii târâte pe o suprafață metalică însoțit de un țiuit de înaltă frecvență. Sunetul era inconfundabil; în mod clar, un octopăianjen hoinărea prin New York. M-am înapoiat repede în adăpost și am așteptat să zorile. Când s-a luminat de ziuă, m-am întors în New York și am rătăcit primprejur. În vecinătatea hangarului ciudat în care căzusem în puț, începusem să am îndoieli cu privire la concluziile noastre conform cărora octozii ieșeau doar noaptea. Richard susținuse de la bun început că erau creaturi nocturne. În timpul primelor două luni după ce trecusem pe lângă Pământ, înainte să fi construit grilajul protector care să-i împiedice pe nepoftiți să coboare în adăpostul nostru, Richard amplasase în jurul învelișului adăpostului octopăianjenilor o serie de receptoare rudimentare (încă nu-și perfecționase abilitatea de a descrie în mod amănunțit ramanilor reperele electronice) și confirmase, cel puțin spre propria-i satisfacție, că aceștia ieșeau la suprafață numai noaptea. În cele din urmă, octozii i-au descoperit toate monitoarele și le-au distrus, însă nu înainte ca Richard să strângă ceea ce considera date concludente care să-i susțină ipoteza.

Cu toate acestea, concluzia lui nu m-a liniștit deloc, când am auzit dintr-o dată un zgomot puternic și total nefamiliar venind din direcția adăpostului nostru. La momentul respectiv stăteam în picioare în hangar, uitându-mă în puțul în care aproape că murisem cu nouă luni în urmă. Pulsul mi-a crescut imediat și m-a furnicat pielea. Cel mai mult m-a tulburat faptul că zgomotul se auzea între mine și căminul nostru raman. M-am furișat cu precauție către sunetul intermitent, uitându-mă de fiecare dată cu atenție în jurul clădirilor. În cele din urmă, am descoperit sursa zgomotului. Richard tăia bucăți dintr-o rețea, folosindu-se de o drujbă miniaturală pe care o recuperase din Newton.

De fapt, când i-am descoperit, el și Michael purtau o discuție în contradictoriu. O rețea pătrată relativ mică, având în jur de cinci sute de noduri de asamblare și latura de trei metri, era fixată de una dintre barăcile acelea joase, imposibil de descris, care se aflau la o sută de metri est de deschiderea adăpostului nostru. Michael punea la îndoială înțelepciunea atacării rețelei cu drujba. În momentul în care m-au văzut, Richard își justifica acțiunea proslăvind virtuțile materialului elastic al rețelei.

Ne-am îmbrățișat și ne-am sărutat toți trei preț de mai multe minute, după care mi-au dat raportul despre Marea Excursie. Fusese o călătorie ușoară. Roverul și telescaunete funcționaseră fără probleme. Instrumentele pe care le aveau la ei arătaseră că în nava militară existau încă destule radiații, drept care nu zăboviseră mult și nici nu luaseră alimente. Găsiseră baza de date științifice într-o stare foarte bună. Richard folosise comprimarea repetată a subsecvențelor de date pentru a transfera cât mai mult din baza de date pe cuburile compatibile cu calculatoarele noastre portabile. Mai aduseseră și unelte, de felul drujbei, despre care considerau că aveau să ne fie utile la terminarea compromisului de locuință în care trăiam.