Arthur Clarke - Grădina din Rama

Scumpa mea fiică, trăiești cu părinții tăi și cu bunul lor prieten Michael O'Toole într-un adăpost subteran la bordul unei uriașe nave spațiale de origine extraterestră. Cei trei adulți din viața ta sunt astronauți de pe planeta Pământ, parte a expediției Newton trimisă să investigheze, acum aproape un an, o miniaturală lume cilindrică pe nume gama. Mama ta, tatăl tău și generalul O'Toole erau singurele făpturi umane care se mai aflau la bordul acestei nave extraterestre, când și-a schimbat brusc traiectoria pentru a — evita să fie spulberată de un atac nuclear lansat de Pământul paranoic.

Deasupra adăpostului nostru se află un oraș-insulă cu zgârie-nori misterioși, pe care îl numim New York. Este înconjurat de un ocean înghețat care încercuiește această uriașă navă spațială și o divide în două. În momentul de față, conform calculelor tatălui tău, ne aflăm pe orbita lui Jupiter (deși gigantica planetă gazoasă, în sine, e de cealaltă parte a Soarelui), urmând o traiectorie în formă de hiperbolă care, până la urmă, va părăsi cu totul sistemul solar. Nu știm unde mergem. Nu știm cine sau de ce a construit această navă spațială. Ştim că la bord există și alți ocupanți, dar habar n-avem de unde vin ei și, în plus, avem motive să bănuim că cel puțin unii dintre ei ar putea fi ostili.

Iar și iar, gândurile mele din ultimele două zile au continuat după același șablon. De fiecare dată am ajuns la aceeași concluzie deprimantă: este impardonabil ca noi, adulți maturi așa cum se presupune că suntem, să fi adus o făptură atât de neajutorată și inocentă într-un mediu despre care noi înșine înțelegem așa puține și asupra căruia nu avem absolut nici un control.

Azi dimineață, devreme, de îndată ce mi-am dat seama că este a treizeci și șaptea aniversare a mea, am început să plâng. La început, am plâns tăcut dar, pe măsură ce mintea îmi era copleșită de amintirile tuturor aniversărilor trecute, hohote adânci au luat locul lacrimilor domoale. Simțeam o amărăciune acută, chinuitoare, nu doar pentru Simone, ci și pentru mine. Şi, în timp ce îmi aminteam de magnifica planetă albastră de unde ne trăgeam și nu mi-o puteam imagina în viitorul lui Simone, îmi repetam aceeași întrebare. De ce am dat naștere unui copil în mijlocul acestei harababuri?

Iarăși cuvântul ăsta. E unul dintre preferatele lui Richard. În vocabularul lui, „harababură” are întrebuințări practic nelimitate. Tot ce este haotic și/sau ieșit de sub control, indiferent că-i o problemă tehnică sau o criză conjugală (ca o nevastă care hohotește în ghearele unei cumplite depresii postnatale) este numit harababură.

La începutul acestei dimineți, bărbații n-au prea fost de mare ajutor. Încercările lor zadarnice de a mă face să mă simt mai bine n-au reușit decât să-mi sporească tristețea. Întrebare: Cum se face că toți bărbații, atunci când se confruntă cu o femeie nefericită, presupun imediat că nefericirea ei are legătură cu persoana lor? De fapt, nu sunt corectă. Michael a avut trei copii la viața lui și știe câte ceva despre ceea ce simt eu. În general, doar m-a întrebat cu ce m-ar putea ajuta. Însă Richard era absolut devastat de lacrimile mele. L-a apucat spaima, atunci când s-a trezit și m-a auzit plângând. La început, a crezut că aveam vreo durere fizică, teribilă. S-a liniștit doar o idee, când i-am explicat că, pur și simplu, eram deprimată.

După ce mai întâi s-a lămurit că nu el purta vina stării mele sufletești, a ascultat în tăcere cât timp mi-am exprimat îngrijorările cu privire la viitorul lui Simone. Recunosc că am fost cam prea montată, dar părea că nu pricepea nimic din ce spuneam. Repeta întruna aceeași frază — că viitorul lui Simone nu era mai nesigur decât al nostru personal — , convins că, din moment ce nu aveam nici un motiv logic să fiu supărată, deprimarea mea ar fi trebuit să dispară imediat. Până la urmă, după o oră și ceva de falsă comunicare, a concluzionat în mod corect că nu era de nici un ajutor și a hotărât să mă lase în pace.

(Şase ore mai târziu.) Acum mă simt mai bine. Mai sunt încă trei ore până la sfârșitul aniversării mele. În seara asta am avut o mică petrecere. Tocmai am terminat s-o alăptez pe Simone care este iarăși culcată lângă mine. Michael ne-a părăsit de vreo cincisprezece minute, ducându-se în camera lui. Richard a adormit la cinci minute după ce a pus capul pe pernă. Toată ziua și-a petrecut-o lucrând la niște scutece îmbunătățite pe care i le cerusem.

Lui Richard îi face o deosebită plăcere să ne supravegheze și să catalogheze interacțiunile cu ramanii, sau cine or fi cei care operează calculatoarele pe care le activăm cu ajutorul tastaturii din camera noastră. N-am văzut niciodată pe nimeni sau nimic în tunelul întunecat aflat imediat în spatele ecranului negru. Așa că nu știu sigur dacă acolo, în spate, chiar există niște creaturi care răspund cererilor noastre și ordonă fabricilor lor să ne confecționeze articolele ciudate, însă e comod ca, atunci când ne referim la gazdele și binefăcătorii noștri, să le spunem ramani.

Procesul comunicării noastre cu ei este complicat și în același timp simplu. Este complicat, pentru că le vorbim folosind imagini pe ecranul negru și formule cantitative precise în limbajul matematicii, fizicii și chimiei. Este simplu, pentru că propozițiile efective pe care le formulăm prin intermediul tastaturii sunt uimitor de simple ca sintaxă. Cea mai des folosită propoziție este: „Noi am vrea” sau „Noi vrem” (firește că nu știm traducerea exactă a cererilor noastre și putem doar presupune că suntem politicoși — s-ar putea ca instrucțiunile activate de noi să apară ca niște comenzi grosolane de tipul „Dă-mi”), urmată de o descriere amănunțită a ceea ce am dori să ni se furnizeze.

Partea cea mai grea este chimia. Articolele simple, de fiecare zi, ca săpunul, hârtia și sticla sunt foarte complexe din punct de vedere chimic și extrem de dificil de specificat exact prin prisma numărului și tipului de compuși chimici. Uneori, după cum a descoperit Richard la începutul muncii cu tastatura și ecranul negru, trebuie să schițăm și un proces de fabricație, inclusiv regimurile termice, altfel ceea ce primim nu seamănă deloc cu ceea ce am comandat. Procesul cererii implică în foarte mare măsură metoda aproximărilor succesive. La început era o interacțiune ineficientă și frustrantă. De fapt, incapacitatea noastră de a progresa satisfăcător în utilarea cu cele necesare traiului zilnic a fost unul dintre catalizatorii pentru Marea Excursie, cum îi place lui Richard să-i spună, care a avut loc acum patru luni.

Pe atunci, temperatura ambiantă, sus în New York ca și în restul lui Rama, era deja cu cinci grade sub punctul de îngheț al apei și Richard confirmase că Oceanul Cilindric era din nou gheață solidă. Eu deveneam tot mai îngrijorată că nu vom fi pregătiți cum se cuvine pentru nașterea pruncului. Tot ce trebuia să realizăm ne lua prea mult. Procurarea și instalarea unei toalete funcționale, de exemplu, se dovedise o strădanie de o lună, iar rezultatul continua să fie doar parțial adecvat. În majoritatea timpului, principala noastră problemă era faptul că le furnizam gazdelor noastre liste incomplete. Totuși, uneori dificultatea erau ramanii înșiși. Ei ne-au informat de mai multe ori, folosind limbajul reciproc al simbolurilor matematice și chimice, că nu puteau termina fabricarea unui articol anume în perioada de timp alocată de noi. În tot cazul, într-o dimineață, Richard a anunțat că avea să părăsească adăpostul și să încerce să ajungă la nava militară, încă andocată, a expediției Newton. Scopul lui declarat era să recupereze componentele cheie ale bazei de date științifice stocate în calculatoarele navei (asta ne-ar fi ajutat enorm în formularea cererilor către ramani), dar totodată a recunoscut că-i era cumplit de dor de niște mâncare adevărată. Reușiserăm să rămânem sănătoși și în viață cu amestecurile chimice furnizate de ramani, dar majoritatea mâncărurilor era fie fără gust, fie îngrozitoare.