Philip Farmer - Lumea fluviului (Înapoi la trupurile voastre răzleţite)

— Am fost… voi n-aveţi cuvânt pentru aşa ceva… să zicem… ascultare. Ei mi-au detectat… propriul wathan… cred că voi numiţi asta aură. Ei nu ştiu deocamdată al cui e acest wathan. Sunt însă sigur că aparţine unui Etic. Vor sosi în următoarele cinci minute. Trebuie să plec. Se ridică şi spuse: Trebuie să pleci şi tu.

— Unde mă duci?

— Nicăieri. Trebuie să mori; Ei trebuie să găsească doar cadavrul tău. Nu te pot lua cu mine; e imposibil. Dar dacă mori aici, Ei îţi vor pierde din nou urma. Ne vom mai întâlni. Atunci…

— Stai! strigă Burton. Nu pricep. De ce nu-mi pot descoperi poziţia? Doar Ei au construit maşinăria de resuscitare. N-au habar unde se află un anume resuscitat?

Omul chicoti din nou:

— Nu. Singurele lor înregistrări privind pământenii au fost vizuale, nu sonore. Iar distribuţia resuscitaţilor în capsula de resuscitare s-a făcut aleatoriu, întrucât Ei plănuiseră să vă răzleţească de-a lungul Fluviului într-o ordine cronologică aproximativă, dar cu un anumit procent de amestec. Intenţionau să ajungă la bazele individuale mai târziu. Desigur, nu aveau cunoştinţă de faptul că mă voi opune. Sau că voi alege pe unii dintre subiecţii Lor care să mă ajute să le dau Planul peste cap. Prin urmare, Ei nu ştiu unde veţi apărea tu sau alţii la o nouă resuscitare. Ei bine, te întrebi, pesemne, de ce nu-ţi pot fixa mecanismul de resuscitare în aşa fel încât să fii translatat în apropierea ţintei tale, izvoarele Fluviului. În realitate, l-am reglat pe al tău pentru ca atunci când vei fi resuscitat după prima moarte să te trezeşti chiar lângă prima piatră-potir. Dar n-ai reuşit să ajungi unde voiai; de aceea presupun că te-au ucis titantropii. Nefericită întâmplare, fiindcă nu mai îndrăznesc să mă apropii de capsulă fără a avea o justificare plauzibilă. În afara celor autorizaţi, nimănui nu-i este permis să intre în capsula de preresuscitare. Semenii mei sunt suspicioşi; au bănuieli că cineva s-a amestecat în planurile Lor. Prin urmare, depinde de tine şi de şansă pentru a ajunge în regiunea polului nord. În privinţa celorlalţi, nu mi s-a oferit prilejul de a le modifica mecanismele de resuscitare. Ei trebuie să se descurce în funcţie de legile probabilistice. Care sunt de aproximativ una la douăzeci de milioane.

— Ceilalţi?! exclamă Burton. Alţii? Dar de ce ne-ai ales?

— Tu ai aura potrivită. La fel şi ceilalţi. Crede-mă, ştiu ce fac; am ales bine.

— Dar mi-ai destăinuit că m-ai trezit înainte de vreme… în capsula de resuscitare, cu un anume scop. Ce-ai realizat cu asta?

— Era singurul lucru care te putea convinge că Resuscitarea nu e o întâmplare supranaturală. Iar asta te-a pus pe urmele Eticilor. Am dreptate? Sigur ca da. Poftim! Îi înmână lui Burton o pastilă. Înghite-o. Vei muri instantaneu şi vei scăpa de Ei, măcar o vreme. Iar celulele din creierul tău vor fi atât de dispersate, încât nu vor reuşi să le descifreze. Grăbeşte-te! Trebuie să plec!

— Dar dacă n-o iau? Ce se întâmplă dacă le îngădui să mă prindă?

— Aura ta spune altceva.

Burton era aproape hotărât să nu înghită pastila. De ce-ar permite acestui individ arogant să-l manevreze ca pe o păpuşă?

Apoi se gândi că n-ar strica să-l ironizeze puţin, pentru a-l pune la punct. După câte se părea, avea de ales între a face jocul acestui necunoscut şi a cădea în ghearele Celorlalţi.

Bărbatul râse şi-l lămuri:

— În acest joc există anumite reguli pe care n-am timp sa ţi le explic. Dar eşti un om inteligent şi pe unele dintre ele le vei descoperi şi singur. Una e că noi suntem Eticii. Putem oferi viaţă, dar n-o putem lua în mod direct. E de neconceput pentru noi şi depăşeşte posibilităţile noastre. Ne vine foarte greu.

Fără alte cuvinte, omul plecă. Burton nu mai ezită. Înghiţi pastila. Urmă o explozie orbitoare şi…

Îşi simţi ochii invadaţi de lumina soarelui care tocmai răsărise. Avu vreme să arunce o privire în jur, văzu potirul personal, mormanul de prosoape îngrijit împăturite — şi pe Hermann Göring.

Imediat după aceea, Burton şi neamţul fură prinşi de nişte negri scunzi de statură, cu capete mari şi picioare curbate. Erau înarmaţi cu suliţe şi securi cu tăişul din cremene. Purtau prosoape, dar drept pelerine prinse în jurul gâtului lor scurt şi gros. Fâşii din piele, neîndoielnic de om, le erau petrecute peste frunţile disproporţionat de mari şi de jur-împrejurul capului pentru a lega părul negru, lung şi aspru. Lui Burton i se păru că sunt mongoloizi. Vorbeau o limbă pe care nu reuşi s-o identifice.

Îi puseră pe cap un potir gol, răsturnat cu susul în jos, şi-i legară mâinile la spate cu o fâşie din piele. Orb şi neajutorat, împuns pe la spate cu vârful suliţelor, trebui să traverseze câmpia. Undeva, în apropiere, se auziră bubuit asurzitor de tobe şi voci de femei intonând o litanie aducând a bocet.

Făcuse doar trei sute de paşi când trebui să se oprească. Tobele încetară să mai bată, iar femeile tăcură. Nu putu auzi nimic în afară de propriul lui sânge zvâcnindu-i cu putere în tâmple. Ce dracu' se petrecea? Asta făcea parte dintr-o ceremonie religioasă care cerea ca victima să fie oarbă? De ce nu? În cadrul multor culturi de pe Pământ existase un obicei care cerea ca omul ucis în mod ritual să nu-i vadă pe cei ce-i vărsau sângele, pe motiv că stafia mortului ar putea să se răzbune pe ucigaşi.

Dar oamenii aceştia trebuie să ştie că nu existau fantome. Sau îi considerau pe resuscitaţi drept fantome care puteau fi trimise înapoi în tărâmul de unde veniseră ucigându-i din nou?

Göring! Şi el fusese translatat aici. La aceeaşi piatră-potir. Prima oară putea fi o simplă coincidenţă, deşi probabilitatea era extrem de redusă. Dar de trei ori la rând? Nu, era vorba de altceva.

La prima lovitură, potirul se ciocni de capul lui Burton, făcându-l să devină semiconştient, să simtă o uriaşă vibraţie în tot trupul, să vadă stele în faţa ochilor şi să se prăbuşească în genunchi. Nici nu mai simţi a doua izbitură, astfel că se trezi din nou în alt loc…

Iar Hermann Göring se afla alături de el.

— Noi doi sigur suntem suflete gemene, observă Göring. Ca şi cum Cei răspunzători de situaţia asta ne-ar fi pus pe amândoi la acelaşi jug.

— Boul şi măgarul la arat, spuse Burton, lăsându-l pe neamţ să aleagă rolul care-i convenea.

Apoi amândoi se străduiră să se prezinte oamenilor între care nimeriseră. După cum aflară mai târziu, aceştia erau sumerieni din epoca veche sau clasică; adică trăiseră în Mesopotamia între 2500 şi 2300 î.e.n. Bărbaţii se rădeau în cap (performanţă greu de realizat cu brice din cremene), iar femeile umblau goale până la brâu. Majoritatea erau scunzi la trup, cu ochi bulbucaţi şi aveau chipuri urâte (după părerea lui Burton).

Dar dacă standardul de frumuseţe nu era prea ridicat, samoanii precolumbieni, care alcătuiau treizeci la sută din populaţia locală, arătau mai mult decât atrăgători, lucru lesne de înţeles, întrucât aceştia constituiau un sfert din umanitate. Burton nu deţinea date statistice, desigur, însă călătoriile îl convinseseră că oamenii secolului douăzeci fuseseră dispersaţi în mod deliberai de-a lungul Fluviului într-o proporţie chiar mai mare decât era de aşteptat. Aceasta era o faţetă a modului ele organizare a Lumii Fluviului pe care n-o înţelegea. Ce vroiau Eticii să obţină printr-o asemenea distribuţie?

Îl frământau prea multe întrebări. Avea nevoie de timp pentru a chibzui, şi nu-şi putea găsi răgazul dacă-şi epuiza forţele călătorind mereu cu Expresul Sinucigaş. Zona aceasta, diferită de altele pe care avea să le viziteze, era liniştită şi paşnică, oferindu-i prilejul de a analiza situaţia. Prin ur-mare, dorea să mai rămână o vreme aici.