Philip Farmer - Lumea fluviului (Înapoi la trupurile voastre răzleţite)

— Un loc sumbru şi friguros, constată Burton. Cum de vă place să trăiţi aici?

— Mai toţi aceşti oameni sunt finlandezi ori suedezi. Sunt învăţaţi să vadă soarele la miezul nopţii. S-ar cuveni, totuşi, să fii fericit că te afli aici. Îmi amintesc de curiozitatea nedomolită pe care o manifestai faţă de regiunile polare, fără a mai vorbi de speculaţiile pe care le făceai pe acest subiect. Am întâlnit şi pe alţii care au plecat în aval pentru a descoperi Ultima Thule [19] Punctul considerat de antici a fi punctul nordic cel mai îndepărtat sau, dacă-mi vei ierta îndrăzneala de a mă exprima astfel, bănuţii sclipitori ca aurul de la capătul curcubeului. Unii dintre ei au rămas pe acolo, alţii s-au întors, îngroziţi de obstacolele de netrecut.

— Care sunt acestea? se interesă Burton, apucându-l pe Collop de braţ.

— Prietene, mă doare. Punctul unu: pietrele-potir dispar, prin urmare, nimeni nu-şi poate umple potirul cu mâncare. Doi: câmpia se termină brusc, iar Fluviul îşi urmează cursul printre munţi, traversând un abis de umbre îngheţate. Trei: nu cunosc ce se află dincolo, fiindcă nu s-a întors nimeni să-mi povestească. Mă tem însă că au avut soarta tuturor acelora care comit păcatul trufiei.

— Cât de departe e locul acesta, din care nu mai există putinţă de întoarcere?

— După câte meandre are Fluviul, probabil douăzeci şi cinci de mii de mile. Navigând cu răbdare, ai putea ajunge acolo într-un an sau mai mult. Doar Tatăl Atotputernic ştie cât trebuie să mergi pentru a vedea chiar capătul Fluviului. Teamă mi-e însă că vei pieri de foame înainte de asta, fiindcă înainte de a lăsa în urmă ultima piatră-potir va trebui să-ţi faci provizii.

— Nu pot afla asta decât într-un singur mod, spuse Burton.

— Deci, nimic nu te poate opri, Richard Burton? întrebă Collop. Nu renunţi la goana deşartă după lucruri materiale, când ar trebui, de fapt, să porneşti în căutarea celor metafizice?

Burton îl apucă din nou de braţ.

— Ai zis Burton?

— Da, aşa am zis. Prietenul tău, Göring, mi-a spus cu puţin timp în urmă care ţi-e adevăratul nume. Mi-a mai povestit şi alte lucruri despre tine.

— Göring e aici?

Collop încuviinţă din cap şi continuă:

— Se află aici de aproape doi ani. Locuieşte la vreo milă depărtare. Îl putem întâlni mâine. Vei fi încântat să vezi cât de mult s-a schimbat, sunt convins. A învins starea de decădere în care ajunsese din cauza gumei de visat şi s-a automodelat, devenind un om mai bun, cu totul altfel. De fapt, e capul Bisericii Celei de-A Doua Şanse din această zonă. Prietene, în vreme ce tu ai pornit în căutarea unui potir fără de valoare, el a descoperit Sfântul Potir în sine. Aproape distrus de nebunie, era cât pe ce să urmeze căile pierzaniei pe care umblase şi în viaţa terestra. Dar prin mila lui Dumnezeu şi prin dorinţa lui fierbinte de a arăta că merită să i se dea o nouă şansă, el… ei bine, te vei convinge cu ochii tăi mâine. Şi mă rog Cerului să-i urmezi exemplul, spre binele tău.

Collop era greu de oprit. Göring murise cam de tot atâtea ori ca şi Burton, alegând de obicei sinuciderea. Neputând să mai suporte coşmarurile şi ura faţă de sine, îşi câştigase destul de des câte un răgaz scurt şi inutil. Dar după ce ajunsese în această zonă, cerând ajutorul lui Collop, omul pe care îl ucisese cândva, câştigase.

— Sunt uimit, recunoscu Burton. Şi mă bucur pentru el. Eu am însă alte scopuri. Aş vrea să-mi promiţi că nu vei dezvălui şi faţă de alţii adevărata mea identitate. Permite-mi să rămân Abdul ibn Harun…

Collop spuse că va păstra tăcere asupra acestui aspect, deşi se arătă dezamăgit că Burton nu-l va putea vedea pe Göring, pentru a judeca şi singur ce erau în stare să realizeze iubirea şi credinţa chiar în cazul unor oameni aparent fără speranţă de mântuire. Îl duse pe Burton la coliba lui şi-l prezentă soţiei, o femeie scundă, delicată şi brunetă. Ea se arătă foarte politicoasa şi prietenoasă şi insistă să-i însoţească în vizita pe care urmau s-o facă şefului local, valkotukkainen. (Acest cuvânt făcea parte din jargonul regional şi însemna băiat cu păr alb sau mare mahăr.)

Ville Ahonen era un bărbat uriaş şi tăcut şi îl asculta cu răbdare pe Burton, care îi dezvălui doar jumătate din planul sau, spunând că dorea să construiască o ambarcaţiune, astfel încât să poată călători până la capătul Fluviului. Nu aminti de intenţia sa de a merge mai departe. Dar Ahonen îi cunoscuse şi pe alţii la fel de ambiţioşi.

Îi zâmbi atotştiutor şi-i răspunse că poate să-şi construiască o ambarcaţiune. Cu toate acestea, oamenii de aici erau conservatori. Nu doreau să-şi pustiască ţinutul de copaci. Trebuia să lase stejarii şi pinii neatinşi, dar putea folosi bambus. Chiar şi acest material trebuia plătit cu ţigarete şi băutură, pentru strângerea cărora îi trebuia câtva timp.

Burton îi mulţumi şi plecă. Apoi se culcă într-o colibă din apropierea celei a lui Collop, dar nu reuşi să adoarmă.

Cu puţină vreme înainte de începerea inevitabilei ploi, hotărî să plece. Voia să meargă până la poalele muntelui, să-şi caute un loc adăpostit până când ploaia va înceta, iar norii se vor risipi, iar soarele etern, dar lipsit de putere, va răsări din nou. Acum, când se afla atât de aproape de ţinta sa, nu voia să fie surprins de Ei. Era foarte posibil ca Eticii să-şi fi concentrat agenţii aici. Până şi Collop putea fi unul dintre aceştia.

Nici nu apucă să parcurgă jumătate de milă că ploaia izbucni violent, iar un fulger lovi foarte aproape de el. În lumina orbitoare de o clipă văzu o licărire apărând în faţa lui, la vreo şase metri deasupra capului.

Se răsuci pe călcâie şi alergă spre un pâlc de copaci, sperând că Ei nu-l zăriseră şi se putea ascunde acolo. Dacă era aşa, mai apoi putea urca pe munte. Iar după ce-i vor adormi pe toţi locuitorii zonei, Ei vor descoperi că Burton dispăruse din nou…

— Burton, mult a mai trebuit să alergăm după tine, spuse un bărbat în engleză.

Deschise ochii. Trecerea spre acest loc fusese atât de neaşteptată, încât era ameţit. Dar numai pentru o clipă. Stătea pe un scaun dintr-un material foarte uşor şi confortabil. Camera avea o formă perfect sferică; pereţii semitransparenţi erau de un verde foarte deschis. Văzu şi alte camere identice în faţă, spate, deasupra şi, când se aplecă, constată că şi dedesubt. Rămase buimăcit, întrucât încăperile nu se uneau cu sfera în care se afla, ci se intersectau cu ea. Unele secţiuni ale celorlalte încăperi pătrundeau în aceasta, dar curând deveniră incolore şi de o asemenea transparenţă încât abia le putea percepe.

Pe peretele de la capătul opus al încăperii se găsea o suprafaţă ovală de culoare verde-închis. Se curba, urmând linia peretelui. În acel oval se vedea o pădure destul de neclară. Un cerb fantomatic traversa imaginea. Dinspre ea venea o aromă de pin şi sânger.

În faţa lui, aşezaţi pe scaune asemănătoare cu al lui, stăteau douăsprezece persoane. Toate atrăgătoare. Şase erau bărbaţi, iar restul, femei. Cu două excepţii, toţi aveau părul castaniu închis şi erau bronzaţi. Trei dintre ei aveau pleoape mongoloide, jar părul unui bărbat era atât de creţ, încât nici nu putea fi pieptănat.

Una dintre femei avea părul blond lung şi ondulat, legat într-o coadă. Un bărbat avea părul roşu precum blana vulpii. Era atrăgător, cu trăsături neregulate, nasul mare şi acvilin şi cu ochi verzi închis.

Toţi purtau bluze argintii sau purpurii, cu mâneci largi şi gulere înalte şi ondulate, centuri subţiri şi luminescente, kilturi şi sandale. Atât bărbaţii cât şi femeile aveau unghiile de la mâini şi de la picioare date cu ojă, feţele machiate cu ruj, cercei în urechi şi ochii rimelaţi.