Philip Farmer - Lumea fluviului (Înapoi la trupurile voastre răzleţite)

Soţia îl strânsese în braţe de parcă ar fi fost în stare să pună moartea pe fugă.

— Doamne, sunt pierdut! strigase el.

Prin uşa deschisă văzuse o cămilă neagră şi uriaşă, cu o singură cocoaşă, şi auzise clinchetul clopoţeilor de la harnaşamentul ei, mângâiaţi de vântul fierbinte al deşertului, Apoi, în cadrul uşii apăruse un cap uriaş, acoperit cu un turban negru. Ţinând o coasă argintie în mână, eunucul tuciuriu se strecurase înăuntru precum un nor. Spaimă a Plăcerilor şi Ruină a Societăţii, moartea apăruse în sfârşit…

Întuneric. Neant. Nici măcar nu-şi dăduse seama că inima i se oprise. Neant.

Apoi se trezi cu ochii deschişi. Inima îi bătea cu forţă. Se simţea puternic, viu! Guta care-i chinuise picioarele, sfârşeala ficatului, junghiurile din inimă, toate deveniseră amintiri.

Era atâta linişte, încât îşi putea simţi sângele pulsându-i în tâmple. Se afla singur într-o lume din care sunetele dispăruseră.

Lumina strălucitoare, egală ca intensitate, îl înconjura din toate părţile. Vedea, dar nu putea interpreta imaginile. Ce erau lucrurile acelea aflate deasupra, dedesubt, alături de el? Unde se găsea?

Încercă să se ridice în capul oaselor şi simţi, ca o ameninţare încă nelămurită, panica. Nu află nici un punct de sprijin, fiindcă atârna pur şi simplu în gol. Tentativa îl făcu sa se mişte înainte şi în sus, foarte încet, de parcă ar fi plutit într-un lichid vâscos. La vreo treizeci de centimetri depărtare de vârful degetelor se găsea o bară dintr-un metal roşu, strălucitor; care venea dinspre infinit, coborând la nesfârşit. Fiind singurul obiect aparent solid la îndemână, încercă s-o apuce, însă ceva invizibil îi opuse rezistenţă. Ca şi cum nişte linii de forţă exercitau o presiune asupra lui, respingându-l.

Se răsuci cu gesturi lente, încercând un salt peste cap. Forţa necunoscută îl opri când mai avea puţin şi ar fi atins bara cu degetele. Se încordă şi reuşi să înainteze câţiva milimetri. În acelaşi timp, trupul începu să i se rotească de-a lungul axei longitudinale. Trase aer în plămâni, scoţând un sunet amintind de hârşâitul unui ferăstrău. Deşi conştient că nu putea găsi nici un punct de sprijin, nu reuşi să-şi stăpânească dorinţa instinctivă de a vântura disperat din mâini, străduindu-se să se agaţe de ceva.

Nu putea spune dacă era cu faţa în „jos” sau în „sus”. Poziţia era oricum opusa celei în care se trezise. Într-un fel sau altul, asta nu avea nici o importanţă. „Sus” ori „jos”, imaginea era aceeaşi. Suspendat în spaţiu, stătea susţinut de un înveliş invizibil şi imperceptibil. La aproape doi metri „dedesubt” văzu trupul unei femei cu pielea foarte albă. Era goală şi complet lipsită de păr. Părea să doarmă. Ţinea ochii închişi, iar sânii i se ridicau şi coborau în ritmul respiraţiei. Stătea cu picioarele drepte şi lipite, ţinându-şi braţele de-a lungul trupului. Se rotea încet, ca un pui la frigare.

Amândoi se supuneau aceleiaşi forţe de rotaţie. Îndepărtându-se încet de ea, văzu câteva şiruri de trupuri goale lipsite de păr, bărbaţi, femei şi copii, învârtindu-se în tăcere. Deasupra lui se afla trupul gol, lipsit de pilozităţi, al unui negru.

Lăsându-şi bărbia în piept, se uită de-a lungul propriului său trup. La rândul lui, era gol şi fără urmă de păr. Avea pielea netedă, iar pântecele îi era vălurit de muşchi şi îşi simţea coapsele puternice, tinere. Venele care până nu demult ieşeau în evidenţă, precum nişte muşuroaie de cârtiţă, dispăruseră. Nu mai avea trupul bătrânului neputincios şi bolnav de şaizeci şi nouă de ani care murise doar cu câteva momente mai devreme. Iar nenumăratele cicatrice dispăruseră.

Abia acum observă că în jurul său nu era nici un bătrân. Întrucât absenţa părului pubian şi capilar făcea trupurile să pară în acelaşi timp tinere şi bătrâne, îi veni greu să le stabilească vârsta, însă toate arătau de douăzeci şi cinci de ani.

Deşi se fălise mereu că nu ştie ce înseamnă frica, în aceste momente simţi cum ea face să-i îngheţe în gâtlej ţipatul pornit din adâncul fiinţei. Apăsat de acest sentiment, se trezea la o nouă viaţă.

La început fusese uimit că încă trăieşte. Mai apoi, poziţia sa din spaţiu şi dispunerea elementelor noului mediu înconjurător îi amorţiseră simţurile. Vedea şi simţea totul ca printr-un geam gros, semitransparent. Câteva clipe mai târziu, percepu o explozie lăuntrică. Aproape sonoră, precum deschiderea bruscă a unei ferestre.

Lumea luă o înfăţişare pe care o simţea aproape, dar nu o putea înţelege. Deasupra, în lături, dedesubt, atât cât reuşi să cuprindă cu privirea, văzu doar trupuri. Erau dispuse în şiruri verticale şi orizontale. Cele orizontale erau separate de bare roşii, subţiri, dintre care una se afla la treizeci de centimetri depărtare de picioarele celor care dormeau, iar cealaltă la aceeaşi distanţă de capetele lor. Între un trup şi cele care îl înconjurau era o distanţă de cel puţin doi metri.

Vergelele metalice porneau dintr-un abis al cărui capăt nu se vedea şi se avântau într-un alt abis fără sfârşit. Nuanţa aceea cenuşie în care dispăreau vergelele şi trupurile nu era nici pământ nici cer. În depărtare nu se vedea decât strălucirea mată a infinitudinii.

Într-o parte se afla un bărbat negricios cu trăsături toscane. În cealaltă parte, o indiancă din Asia, iar dincolo de ea, un bărbat solid, cu aspect de nordic. Abia la a treia rotaţie reuşi să-şi dea seama ce anume îi reţinuse atenţia asupra lui. Imediat mai jos de cot, braţul drept era roşu. Părea lipsit de piele.

Câteva secunde mai târziu, la mai multe rânduri depărtare, văzu trupul unui bărbat adult căruia îi lipseau pielea şi toţi muşchii feţei.

Existau şi alte corpuri incomplete. Departe, în interiorul unui schelet, se profila neclar o întreagă harababură de organe. Rotindu-se fără încetare, observă şi alte lucruri, în vreme ce inima i se zbătea înspăimântată în piept. înţelesese deja că se găsea într-o încăpere de dimensiuni colosale, unde vergelele metalice radiau un soi de forţă care, în mod inexplicabil, susţinea şi răsucea milioane — poate chiar miliarde — de fiinţe omeneşti.

Unde era acest loc?

Sigur nu în oraşul Trieste din Imperiul Austro-Ungar al anului 1890.

Nu amintea deloc de iadul sau raiul despre care auzise ori citise, deşi până atunci crezuse că a dobândit cunoştinţe despre toate teoriile vieţii de după moarte.

Murise, iar acum era din nou viu. Cât trăise, ideea vieţii de după moarte îi stârnise un surâs batjocoritor. De data asta trebuia să-şi recunoască greşeala. Însă în aceste clipe nu era nimeni prin preajmă care să-l admonesteze: „Şi doar ţi-am spus, necredincios afurisit!”

Dintre milioanele de indivizi, era singurul treaz. Învârtindu-se într-un ritm pe care-l aprecie la o rotaţie completă efectuată în zece secunde, văzu şi altceva, care-i provocă un icnet de uimire. La cinci rânduri depărtare se afla un trup care, la prima vedere, părea uman. Însă nici un specimen de Homo sapiens nu prezenta trei degete, plus cel gros, la mână şi câte patru degete la picior. Nici nas şi buze subţiri şi negricioase, ca ale câinelui. Sau scrot cu numeroase proeminenţe mici. Cu atât mai puţin urechi cu asemenea spirale ciudate.

Spaima i se risipi. Deşi nu-şi reluă ritmul obişnuit, inima încetă să-i mai bată atât de rapid. Mintea i se limpezi. Trebuia să iasă din starea aceasta, în care se simţea la fel de neajutorat ca un porc pus în frigare. Voia să ajungă lângă cineva care să-i poată spune ce căuta într-un asemenea loc, cum nimerise aici şi de ce.