Philip Farmer - Lumea fluviului (Înapoi la trupurile voastre răzleţite)

În mulţime se găseau şi copii. Cu toate acestea, nici unul nu avea sub cinci ani. Ca şi adulţii, aveau capetele lipsite de păr. Jumătate din ei plângeau, neîndrăznind să se clintească din loc, Alţii, tot bocind, alergau fără ţintă, cercetând feţele celor întâlniţi, căutându-şi părinţii.

Încet, îşi recăpătă suflul. Se ridică şi privi în jur. Copacul sub care stătea era un pin roşu (uneori greşit denumit pin norvegian) de aproape şaizeci de metri înălţime. Alături de el creştea un arbore dintr-o specie pe care n-o cunoştea. Se îndoi că existase pe Pământ, Era sigur că nu se găsea pe Pământ, deşi în acele momente n-ar fi fost în stare să-şi motiveze părerea. Avea trunchiul gros, negricios, plin de noduri, şi nenumărate ramuri pe care creşteau frunze triunghiulare de aproape doi metri, verzi şi cu nervuri stacojii. Era înalt de vreo sută de metri. Văzu în jur şi alţi copaci care, după înfăţişare, păreau a fi stejari albi şi negri, brazi, tise şi pini.

Ici şi colo se găseau pâlcuri de plante înalte, aducând cu bambusul, iar locurile unde nu creşteau copaci ori bambuşi erau năpădite de iarbă înaltă de aproape un metru. Nu văzu nici un animal, nici insecte sau păsări.

Cercetă pământul, căutând un băţ sau o bâtă. N-avea nici cea mai vagă idee despre ce i se pregătea omenirii dar, dacă aceasta rămânea nesupravegheată şi necontrolată, avea să revină curând la purtarea ei obişnuită. Odată depă-şită starea de şoc, oamenii aveau să se regăsească, iar asta însemna că unii dintre ei vor începe să-i domine pe ceilalţi.

Nu găsi nimic în chip de armă. Apoi îi trecu prin minte că, la nevoie, se putea sluji de cilindrul de metal. Îl lovi cu zgomot de un copac. Deşi uşor, era extrem de dur.

Săltă capacul care era prins pe dinăuntru într-un punct de pe circumferinţă. Spaţiul gol din interior avea şase inele metalice, câte trei pe fiecare parte şi distanţate în aşa fel încât fiecare conţinea o ceaşcă, o farfurie ori un container rectangular din metal cenuşiu. Toate recipientele erau goale. Închise capacul. Va afla la vremea cuvenită care era rostul cilindrului.

Indiferent ce se petrecuse, resuscitarea nu avusese ca rezultat trupuri din ectoplasmă fragilă şi diafană. El, de pildă, era alcătuit în întregime din carne, oase şi sânge.

Deşi realitatea aceea îi rămânea oarecum străină, de parcă ar fi fost rupt de restul lumii, simţea că iese din starea de uimire de la început.

Îi era sete. Ar fi trebuit să coboare până la fluviu să ia o gură de apă, în speranţa că nu era otrăvită. Gândul îl făcu să zâmbească strâmb şi-şi mângâie buza superioară. Lipsa senzaţiei bine cunoscute îl dezamăgi. Curioasă reacţie, gândi el, iar apoi îşi aduse aminte că mustaţa bogată dispăruse. Sigur, nădăjduia ca apa fluviului să nu fie otrăvită. Ce gând nerod! Adică morţii să fie readuşi la viaţă doar pentru a fi ucişi iarăşi? Cu toate acestea, mai zăbovi sub copac. Detesta ideea de a trece prin gloata aceea hohotind isteric şi vorbind nebuneşte, pentru a ajunge la fluviu. Aici, departe de mulţime, se simţea în parte eliberat de spaimele şi nedumeririle care nu le dădeau pace oamenilor. Dacă se aventura înapoi între ei, avea să devină din nou prizonierul emoţiilor colective.

În clipa aceea văzu o siluetă desprinzându-se din mulţimea de fiinţe golaşe; se îndrepta spre el. Constată că nu era un om.

Abia acum căpătă certitudinea că această Zi a Reînvierii nu corespundea calendaristic nici uneia dintre datele propovăduite de diverse religii. Burton nu crezuse în Dumnezeu, aşa cum era el descris de creştini, musulmani, hinduşi sau alţi credincioşi. De fapt nu-şi amintea să-şi fi îndreptat vreodată gândurile către un anume Creator. Crezuse doar în Richard Francis Burton şi în câţiva prieteni. Fusese convins că, după moartea sa, lumea va înceta să mai existe.

Resuscitat în această vale a fluviului, nu reuşise să alunge îndoielile înrădăcinate în sufletul oricărui om supus unei condiţionări religioase timpurii şi unei societăţi mature care-şi propovăduia convingerile ori de câte ori i se oferea prilejul.

Acum, văzând fiinţa necunoscută apropiindu-se, era sigur că putea găsi şi o explicaţie, nu neapărat supranaturală, a acestui eveniment. Existau raţiuni fizice, ştiinţifice, care să motiveze prezenţa sa în acest loc. Nu avea nevoie să recurgă la miturile iudeo-creştin-musulmane pentru a descoperi cauza.

Creatura, ea, el — neîndoielnic mascul — arăta ca un biped de doi metri înălţime. Trupul cu piele rozalie era foarte subţire; fiecare mână avea patru degete, dintre care unul opozabil, iar labele picioarelor aveau, de asemenea, câte patru degete foarte lungi şi subţiri. Sub mameloanele bărbăteşti se aflau două pete de un roşu întunecat. Faţa era pe jumătate omenească. Sprâncenele negre coborau spre pomeţii proeminenţi. Pereţii nărilor erau mărginiţi de o membrană subţire, lungă de un milimetru şi jumătate. Perniţa groasă a cartilajului din vârful nasului avea o despicătură adâncă. Buzele îi erau subţiri, pergamentoase şi negre. Urechile lipsite de lobi aveau o configuraţie neomenească. Scrotul arăta ca şi cum ar fi conţinut multe testicule moi.

Îşi aduse aminte că mai văzuse această creatură, în locul acela de coşmar, plutind la câteva rânduri depărtare de el.

Fiinţa se opri la câţiva paşi, îi zâmbi dezvelindu-şi dinţii aproape umani.

— Sper că vorbeşti engleza, spuse ea. Eu mă pot exprima destul de fluent în rusă, chineză sau hindustani.

Burton tresări, de parcă ar fi auzit vorbind un câine sau o maimuţă.

— Văd că vorbeşti engleza americană din vestul mijlociu, răspunse el. Şi încă foarte bine. Deşi cam prea corect…

— Mulţumesc, spuse creatura. Te-am urmărit fiindcă pari singura persoană care s-a dovedit îndeajuns de înţeleaptă pentru a se desprinde cât mai curând de haosul de acolo. Poate ai şi o explicaţie pentru… cum o numiţi voi?… Reînviere?

— Nicidecum, recunoscu Burton. De fapt, nu-mi explic prezenţa ta aici, atât înainte cât şi după resuscitare.

Creatura ridică din sprâncenele groase, gest pe care Burton îl interpretă drept surprindere ori uimire.

— Chiar aşa? Ciudat. Puteam să jur că nici unul dintre cei şase miliarde de locuitori ai Pământului nu a ratat ocazia de a mă auzi sau vedea la televizor.

— Televizor?

Sprâncenele creaturii zvâcniră din nou.

— Nu ştii ce-i acela televi…? Nu rosti cuvântul până la capăt, apoi zâmbi iarăşi: Desigur, ce prost pot să fiu! Pesemne că ai murit înainte de sosirea mea pe Pământ!

— Când s-a întâmplat asta?

Fiinţa extraterestră îşi arcui sprâncenele (echivalentul încruntării umane, după cum avea să constate Burton mai târziu) şi rosti rar:

— Să vedem. Cred c-a fost, potrivit cronologiei voastre, în 2002. Tu când ai murit?

— Trebuie să fi fost prin 1890, spuse Burton.

Creatura îl făcea să creadă că nimic din ce i se întâmpla nu era real. Îşi plimbă limba prin gură; molarii pe care-i pierduse când suliţa somalezului îi străpunsese obrazul crescuseră la loc.

Însă privindu-se, descoperi că era circumcis, la fel ca restul bărbaţilor de pe mal — iar aceştia îşi plângeau noua stare în germana austriacă, italiană sau slovena vorbită în zona Trieste. Şi totuşi, pe vremea lui, majoritatea bărbaţilor din acea zonă nu fuseseră circumcişi.

— Mai precis, adăugă Burton, nu-mi amintesc nici un eveniment petrecut după 20 octombrie 1890…

— Aab! exclamă creatura. Prin urmare, eu mi-am părăsit planeta natală cu aproximativ două sute de ani înainte de moartea ta. Am zis planetă? Era doar un satelit al acelei stele pe care voi, pământenii, o numiţi Tau Ceti. Am intrat în stare de animaţie întreruptă şi, când nava noastră s-a apropiat de soarele vostru, am fost decongelaţi automat şi… dar tu nu ştii la ce mă refer, aşa e?