Philip Farmer - Lumea fluviului (Înapoi la trupurile voastre răzleţite)

Hotărârea trebuia materializată.

Ridică picioarele şi izbi cu ele în gol, descoperind astfel că acţiunea, ori, mai curând, reacţiunea, îl împinse înainte cu vreun centimetru. Repetă mişcarea şi, în ciuda rezistenţei întâmpinate, se mai deplasă puţin. Dar imediat ce încetă să se mişte se trezi mutat încet spre locul din care pornise. Îşi simţi picioarele şi braţele împinse cu blândeţe către poziţia rigidă, aşa cum fuseseră la început.

Revoltat, izbind din picioare şi mişcându-şi braţele cu gesturi ritmice de înotător, reuşi să-şi croiască drum spre vergeaua metalică. Cu cât se apropia de ea mai mult, cu atât mai puternică devenea reţeaua de forţă. Nu se dădu bătut. Dacă renunţa, urma să fie împins înapoi la locul de plecare, fără a mai avea după aceea puterea să reînceapă lupta. Iar lui nu-i stătea în fire să se recunoască învins atâta vreme cât mai avea în trup o fărâmă de vlagă.

Gâfâia, trupul îi era scăldat în sudoare, mişcarea braţelor şi a picioarelor părea frânată de o substanţă vâscoasă, iar distanţa parcursă, neînsemnată. Apoi, cu degetele mâinii stângi, atinse bara. Era caldă şi dură.

Înţelese brusc în ce parte se afla „jos”. Căzu.

Atingând vergeaua, rupsese vraja. Plasa de aer din jur se destrămase fără un sunet, iar el se prăbuşea în gol.

Fiind destul de aproape de bară, reuşi să o apuce cu mâna. Oprirea bruscă a mişcării îl făcu să se izbească dureros cu şoldul de ea. Alunecând de-a lungul barei, simţi că pielea palmei îi ia foc, apoi se agăţă şi cu cealaltă mână şi se opri.

În faţa lui, de partea opusă a barei, începuseră să cadă şi celelalte trupuri. Coborau cu viteza pe care o capătă corpurile aflate în cădere liberă pe Pământ, fiecare menţinându-şi poziţia rigidă şi distanţa faţă de cele de deasupra sau de dedesubt. Îşi continuau chiar şi rotirea în jurul axei longitudinale.

Adierea aerului pe spinarea transpirată îl făcu să se răsucească în jurul barei. În urma lui coborau şi adormiţii din şirul de deasupra, în care se aflase şi el până atunci. Unul după altul, de parcă ar fi fost aruncaţi metodic printr-o trapă, treceau în viteză pe lângă el, rotindu-se încet. Cât pe ce să fie atins de capetele lor. Din fericire, când se lovise de bara metalică, nu fusese azvârlit cât colo, în gol, alături de ceilalţi.

Corpurile cădeau ca într-o procesiune grandioasă. Trup după trup, revârsându-se de o parte şi de alta a barei, în vreme ce restul, milioane şi milioane de indivizi, îşi continuau somnul. Privi uimit, uitând de sine. Apoi se apucă să numere trupurile; ţinuse dintotdeauna la precizie. Dar când ajunse la trei mii unu renunţă. După aceea, contemplă cascada de trupuri. Pe câte rânduri fuseseră stivuite? Şi cât de jos puteau să cadă? Fără să vrea, atingând bara, întrerupsese câmpul de forţă emanat de ea şi declanşase prăbuşirea lor.

Nu avea cum să urce pe bara metalică, în schimb putea coborî de-a lungul ei. Începu să-şi dea drumul în jos, apoi, ridicând ochii, ignoră trupurile care treceau rapid pe lângă el. Venind de deasupra, un murmur tindea să acopere fâşâitul provocat de trupurile aflate în cădere.

Un obiect ciudat, alcătuit dintr-o substanţă verde, strălucitoare, semănând cu o canoe, se strecura între coloana celor care cădeau şi cea învecinată, a celor suspendaţi în nemişcare. Ambarcaţiunea aeriană părea să plutească liber, iar faptul că nu-şi dăduse seama de calamburul care-i trecuse prin minte dădea măsura exactă a spaimei ce-l stăpânea. Nici un mijloc vizibil de susţinere. Ca o corabie vrăjită din O mie şi una de nopţi.

De după bordaj se iţi un cap. Ambarcaţiunea se opri, iar murmurul încetă. Alături de primul cap apăru încă unul. Ambele cu părul negru, lung şi drept. Chipurile dispărură imediat, zgomotul reveni cu putere sporită, iar canoea coborî către el. Când se apropie la un metru şi jumătate, se opri. Pe prora de culoare verde avea înscris un mic simbol: o spirală albă, deschizându-se spre dreapta. Unul dintre ocupanţi vorbi într-o limbă care folosea multe vocale, în care apăreau frecvente sunete ocluzive glotale, uşor de distins. Aducea oarecum cu polineziana.

Crisalida invizibilă din jurul lui se întări pe neaşteptate. Trupurile aflate în cădere liberă pierdură din viteză, apoi se opriră. Încă încleştat de ţeavă, se simţi cuprins şi ridicat de o forţă căreia nu i se putea opune. Deşi se agăţă cu disperare, picioarele îi fură mişcate în sus şi într-o parte, iar corpul urmă curând aceeaşi direcţie de deplasare. La scurt timp după aceea era aşezat cu faţa în jos. Mâinile îi fuseseră desprinse cu forţa; simţi că-i fuseseră retezate toate legăturile cu viaţa, lumea, pierzându-şi chiar şi echilibrul interior. Începu să lunece în sus, rotindu-se. Trecu pe lângă ambarcaţiune şi ajunse deasupra ei. Cei doi bărbaţi atrăgători din canoe erau dezbrăcaţi, având pielea negricioasă a arabilor yemeniţi. După trăsăturile feţei păreau nordici, semănând cu puţinii islandezi pe care-i cunoscuse.

Unul dintre ei întinse în faţă un obiect metalic, de mărimea unui creion. Luă linia de ochire de-a lungul lui, de parcă s-ar fi pregătit să slobozească vreun proiectil.

Bărbatul care plutea în aer strigă plin de ură, mânie şi neputinţă, şi-şi flutură braţele către vehicul.

— Voi ucide! urlă el. Ucide! Ucide!

Uitarea îl cuprinse iarăşi.

Zăcea întins pe iarba din apropierea ochiurilor de apă şi a sălciilor plângătoare, iar Dumnezeu stătea aplecat deasupra lui. Avea ochii larg deschişi, simţindu-se nevolnic precum un nou-născut. Dumnezeu îl împungea în coaste cu vârful unei cârje din fier. Dumnezeu era un bărbat înalt, între două vârste. Avea barba lungă şi neagră, în furculiţă, şi era îmbrăcat elegant, de sărbătoare, ca un gentleman din cel de-al cincizeci şi treilea an al domniei Reginei Victoria.

— Ai întârziat, spuse Dumnezeu. Termenul scadent a trecut de mult, să ştii.

— Ce datorii am? întrebă Francis Burton. [1] Richard Francis Burton (1821–1890), explorator englez. A scris numeroase cărţi de călătorie. Cunoscând treizeci şi cinci de limbi, a tradus în engleză O mie şi una de nopţi, o serie de scrieri erotice arabe, Kama Sutra indiană şi altele. Ca explorator a întreprins două călătorii pentru a descoperi izvoarele Nilului, fără a reuşi, însă ajungând la Lacul Tanganika.

Îşi trecu vârful degetelor peste coaste pentru a se convinge că erau întregi.

— Eşti dator pentru carne, îi răspunse Dumnezeu, înghiontindu-l din nou cu cârja. Fără a mai aminti de spirit. Ai datorii pentru carne şi spirit, care sunt unul şi acelaşi lucru.

Burton se zbătu, încercând să se ridice în picioare. Nimeni, nici măcar Dumnezeu, nu putea scăpa nepedepsit pentru acele ghionturi.

Neluând în seamă eforturile lui zadarnice, Dumnezeu scoase un ceas mare de aur din buzunarul jiletcii, deschise capacul masiv şi gravat, privi limbile şi rosti:

— De mult s-a dus termenul. Apoi întinse cealaltă mână, cu palma desfăcută. Plăteşte, domnule. Altfel mă văd silit să aplic sechestru.

— Pentru ce?

Se lăsă întunericul. Dumnezeu începu să se facă una cu el. Abia atunci observă Burton că Dumnezeu îi semăna. Avea părul la fel de drept, chipul ca de arab, la fel de brunet, ca şi ochii negri, pătrunzători, pomeţii înalţi, buzele groase şi bărbia proeminentă, cu o gropiţă adâncă. Aceleaşi cicatrice mari şi adânci, lăsate de lancea somaleză care-i străpunsese falca în bătălia de la Berbera, se aflau şi pe obrajii Lui. Mâinile şi picioarele lui Burton erau delicate, contrastând cu umerii Lui laţi şi cu pieptul puternic. Şi El avea mustăţi groase şi barba lungă despicată, detaliu care-i făcuse pe beduini să-l poreclească pe Burton „Părintele Mustăcioşilor”.