Philip Farmer - Lumea fluviului (Înapoi la trupurile voastre răzleţite)

— Nu prea. Evenimentele astea m-au luat pe nepregătite. Aş vrea să aflu detaliile mai târziu. Cum te cheamă?

— Monat Grrautut. Dar pe tine?

— Richard Francis Burton, la dispoziţia ta.

Se înclină discret şi zâmbi. În pofida stranietăţii şi a unor aspecte fizice dezgustătoare, Burton se simţi oarecum atras de această creatură.

— Fostul Căpitan Sir Richard Francis Burton, adăugă el. Mai recent, Consul al Majestăţii-Sale în portul austro-ungar Trieste.

— Elisabeta?!

— Nu, eu am trăit în secolul nouăsprezece, nu şaisprezece.

— O regină cu numele de Elisabeta a domnit în marea Britanie şi în secolul douăzeci, spuse Monat.

Se întoarse şi privi spre malul fluviului.

— De ce sunt atât de speriaţi? Toate fiinţele umane pe care le-am întâlnit erau sigure fie că nu există viaţa de apoi, fie că se vor bucura de un tratament preferenţial după moarte.

— Cei care au respins viaţa de apoi, remarcă Burton surâzând ironic, sunt siguri că din pricina asta au ajuns în iad. Cei care ştiau că merită să meargă în rai au suferit un şoc, bănuiesc eu, trezindu-se goi-puşcă. Vezi tu, majoritatea ilustraţiilor privind viaţa de apoi îi înfăţişau pe cei din iad dezbrăcaţi, iar pe cei din rai frumos înveşmântaţi. Prin urmare, dacă te trezeşti resuscitat în fundul gol, musai trebuie să fii în iad.

— Ideea pare să te distreze, comentă Monat.

— Acum câteva minute nu mă distra, răspunse Burton. Ba sunt chiar foarte şocat. Cutremurat. Dar văzându-te şi pe tine aici mi-am dat seama că lucrurile nu sunt întocmai cum şi le-au imaginat oamenii. Rareori se întâmplă altfel. Iar Dumnezeu, dacă plănuieşte să pogoare printre noi, se pare că nu se prea grăbeşte. Cred că există şi o explicaţie, dar nu se va potrivi nici unei ipoteze emise pe Pământ.

— Mă îndoiesc că ne aflăm pe Pământ, remarcă Monat. Arătă spre cer cu degetele sale lungi care aveau pernuţe cartilaginoase în loc de unghii. Dacă-ţi încordezi privirea şi-ţi fereşti ochii de soare, lângă el poţi vedea încă un corp ceresc. Nicidecum Luna.

După ce-şi aşeză cilindrul pe umăr, Burton îşi puse mâinile streaşină la ochi şi privi spre locul indicat. Văzu un corp ceresc strălucind palid, care părea să fie cât o optime de Lună. Când îşi lăsă mâinile în jos, întrebă:

— O stea?

— Aşa cred. Am zărit şi alte corpuri cereşti, foarte slab luminate, dar nu sunt absolut sigur. Vom afla mai multe după lăsarea întunericului.

— Unde crezi că suntem?

— N-am de unde să ştiu, spuse Monat făcând un gest către soare. Răsare, deci va trebui să şi apună, şi se va face noapte. Socot c-ar fi recomandabil să ne pregătim pentru asta şi pentru ce va aduce ea. Deocamdată e cald şi aerul se încinge, dar la noapte s-ar putea să avem parte de frig şi ploaie. S-ar cuveni să construim un adăpost. Şi să căutăm ceva de mâncare. Deşi îmi închipui că instrumentul ăsta — şi arătă spre cilindru — ne va oferi hrană.

— Ce te face să crezi asta? se miră Burton.

— M-am uitat înăuntru. Există farfurii şi căni, toate goale acum, dar sunt făcute pentru a le umple cu ceva.

Burton se simţi mai puţin ireal. Fiinţa aceasta — tau-cetiană — se exprima atât de pragmatic şi logic, încât reprezenta un punct ferm de care se putea agăţa pentru ca mintea să nu i-o pornească razna din nou. Şi, în pofida ciudăţeniei respingătoare, creatura degaja un aer de francheţe şi amiciţie care-i încălzea sufletul. Pe de altă parte, o creatură aparţinând unei civilizaţii care putea parcurge miliarde de mile prin spaţiul interstelar trebuia să posede cunoştinţe şi puteri de nepreţuit.

Din mulţime se desprindeau şi alţi oameni. Un grup format din zece persoane se îndreptă încet în direcţia lui. Unii stăteau de vorbă, alţii erau tăcuţi şi priveau în jur cu ochi mari. Nu dădeau impresia că ar avea vreun scop clar în minte; păreau să plutească asemeni unui nor purtat de vânt. Când ajunseră lângă Burton şi Monat, se opriră locului.

Lui Burton îi atrase atenţia în mod deosebit un bărbat care se ţinea în urma grupului. Dacă Monat era o fiinţă nonumană, acest individ arăta sub- sau preuman. Avea doar un metru şi cincizeci. Era îndesat şi musculos, avea gâtul gros şi încovoiat, silindu-l să-şi ţină capul înclinat în faţă. Fruntea îi era îngustă şi teşită. Craniul, lung şi îngust. Arcadele enorme îi umbreau ochii căprui închis. Nasul era doar un boţ de carne cu nări arcuite, iar prognatismul pronunţat făcea ca buzele subţiri să iasă mult în evidenţă. Corpul îi fusese acoperit cândva cu o blană ca a maimuţelor, însă acum, la fel ca toţi ceilalţi, era complet lipsit de pilozităţi.

Mâinile uriaşe îl convinseră pe Burton că fiinţa aceea putea stoarce apă dintr-o stâncă.

Privea mereu pe furiş în urmă, de parcă s-ar fi temut să nu fie atacat pe la spate. Fiinţele umane se trăgeau deoparte ori de câte ori se apropia de ele.

După o vreme, un bărbat se apropie de omul primitiv şi-i spuse ceva în engleză. Era evident că nu se aştepta să fie înţeles, ci voia doar să se arate prietenos. Cu toate acestea, vocea lui suna destul de aspru. Nou-venitul era un tânăr solid, înalt de un metru optzeci. Avea o faţă ce părea armonioasă, însă arăta comic de ascuţită când era văzută din profil. Ochii lui aruncau reflexe verzui.

Primitivul tresări uşor când auzi cuvintele ce-i fuseseră adresate. Se uită printre gene la tânărul care zâmbea cu toată gura. Apoi surâse, arătându-şi dinţii mari şi laţi, şi rosti ceva ce suna „Kazzintuitruaabemss”. Mai târziu, Burton avea să afle că era numele lui şi însemna „Bărbatul-care-a-ucis-animalul-cu-colţi-albi”.

Grupul număra cinci bărbaţi şi patru femei. Doi dintre bărbaţi se cunoşteau de pe Pământ, iar altul fusese căsătorit cu una dintre femei. Toţi erau italieni sau sloveni care muriseră la Trieste, evident, în jur de 1890, deşi Burton nu întâlnise pe nici unul.

— Hei, tu de colo, spuse Burton, arătând cu degetul spre bărbatul care vorbise în engleză. Fă-te-ncoa'. Cum te numeşti?

Omul se apropie temător.

— Eşti englez, aşa-i? spuse el cu glas monoton, ca un american din vestul mijlociu.

Burton îi întinse mâna şi spuse:

— Păi, da. Burton.

Individul ridică sprâncenele lipsite de păr şi exclamă:

— Burton? Se aplecă uşor în faţă, mijindu-şi ochii cercetător. Greu de zis… nu se poate… Se îndreptă de spate şi continuă: Numele meu e Frigate. F-R-I-G-A-T-E. Apoi se uită în jur şi rosti cu glas tremurător: Nu-s în stare să leg o vorbă. Toată lumea e într-o cumplită stare de şoc, înţelegi? Simt c-o să mă destram. Dar… iată-ne şi aici… iarăşi vii… tineri, fără focul iadului, cel puţin deocamdată. M-am născut în 1918 şi am murit în 2008… din cauza acestui extraterestru… Nu-i port pică… el doar s-a apărat, înţelegi?

Vocea i se pierdu într-o şoaptă. Zâmbi agitat spre Monat.

— Îl cunoşti pe acest… Monat Grrautut?

— Nu chiar, răspunse Frigate, dar l-am văzut la televizor, bineînţeles, şi am auzit şi citit destule despre el.

Îi întinse mâna, deşi se aştepta să fie refuzat. Monat surâse şi-şi strânseră mâinile.

— Cred c-ar fi bine să rămânem împreună, sugeră Frigate. Ne-am putea apăra mai uşor.

— De ce? se miră Burton, deşi ştia răspunsul destul de bine.

— Doar ştii cât de perfizi sunt oamenii, spuse Frigate. De îndată ce se vor obişnui cu gândul resuscitării, vor începe să lupte între ei pentru femei, hrană şi alte lucruri pe care şi le-ar dori. Eu unul consider că ar fi profitabil să ne împrietenim cu acest om de Neanderthal sau ce-o fi el. Ne-ar prinde bine în cazul unei încăierări.