Philip Farmer - Lumea fluviului (Înapoi la trupurile voastre răzleţite)

— Arăţi ca Diavolul, zise Burton, dar Dumnezeu se confunda deja cu bezna adâncă.

Încă dormea, însă atinsese acea stare a conştiinţei care-i îngăduia să-şi dea seama că visase. Lumina zilei alunga întunericul.

Apoi Burton deschise ochii. Nu recunoscu locul în care se găsea.

Deasupra avea cerul albastru. Trupul gol îi era mângâiat de o adiere uşoară. Capul lipsit de păr, spatele, picioarele, palmele atingeau iarba. Întoarse capul spre dreapta şi văzu câmpia acoperită cu iarbă verde, foarte deasă şi scurtă. Cale de aproape o milă, şesul urca pe nesimţite. Dincolo de câmpie se afla un şir de coline, ale căror pante erau la început blânde, apoi deveneau abrupte şi, pe măsură ce urcau spre munţi, dădeau înălţimilor un aspect neregulat. Zona deluroasă părea să se întindă pe vreo două mile şi jumătate. Toate pantele erau acoperite cu arbori, dintre care unii sclipeau în nuanţe de purpuriu, albastru deschis, verde pal, galben orbitor şi roz închis. Munţii situaţi dincolo de dealuri ţâşneau brusc spre cer, aproape perpendicular şi incredibil de înalţi. Pătaţi de negru şi verde-albăstrui, arătau ca o rocă vulcanică sticloasă, cu zone imense împânzite de licheni, care ocupau cel puţin un sfert din suprafaţa versanţilor.

Între el şi dealuri văzu multe trupuri omeneşti. Cel mai apropiat, la doar un metru, era acela al unei femei albe care se aflase dedesubtul lui în şirul vertical.

Vru să se ridice, dar avea membrele greoaie şi amorţite. Cu mare efort, pe moment reuşi doar să-şi încline capul spre stânga. Pe câmpia care cobora domol spre un fluviu situat la aproape o sută de metri depărtare se aflau multe alte trupuri. Fluviul era lat de circa o milă, iar pe malul celălalt se întindea altă câmpie, largă de o milă, urcând uşor până la poalele unor deauri împădurite, dincolo de care se ridicau munţii impunători şi abrupţi, smălţuiţi în negru şi verde-albăstrui. Într-acolo era estul, gândi el nepăsător. Soarele abia trecuse de crestele acelor munţi.

Aproape de malul fluviului se vedea o structură stranie. Părea din granit cenuşiu, împestriţat cu vinişoare roşiatice, având aspectul unei ciuperci. Piciorul solid era înalt de numai un metru şi jumătate, iar pălăria din vârf avea un diametru de aproape cincisprezece metri.

Reuşi să se ridice cât să se poată sprijini într-un cot.

De-a lungul malului existau şi alte ciuperci din granit.

Pe toată întinderea câmpiei se zăreau fiinţe omeneşti chele, aşezate la aproximativ doi metri una de alta. Majoritatea stăteau întinse cu faţa în sus, privind lung la cer. Unele începuseră să se mişte, uitându-se în jur sau chiar ridicându-se în capul oaselor.

Făcu şi el acelaşi lucru şi-şi pipăi capul şi faţa. Netede.

Trupul nu mai era acela ofilit, umflat, plin de riduri şi zbârcituri al bătrânului de şaizeci şi nouă de ani de dinaintea morţii. Avea pielea catifelată şi muşchii puternici de pe vremea tinereţii. Acelaşi trup pe care-l remarcase când plutise, visând, printre barele metalice. Vis? I se păruse prea real. Fusese cu totul altceva.

În jurul încheieturii mâinii descoperi o bandă subţire, dintr-un material transparent, de care era legată o cureluşă de cincisprezece centimetri. Celălalt capăt era înnodat de un arc metalic, de fapt mânerul unui cilindru din metal cenuşiu, cu un capac bine închis.

Lent, simţindu-şi mintea prea împâclită pentru a se putea concentra, ridică cilindrul. Cântărea mai puţin de jumătate de kilogram, prin urmare, chiar gol pe dinăuntru, nu putea fi din fier. Avea un diametru de patruzeci şi cinci de centimetri şi înălţimea de peste şaptezeci de centimetri.

Toată lumea purta câte un obiect similar legat de încheietură.

Nesigur, percepând că inima începe să-i bată tot mai tare şi simţurile i se trezesc la viaţă, se ridică în picioare.

Mulţi alţii făceau la fel. Feţele împietrite ale unora trădau lipsa de putere sau uimirea. Unii păreau temători. Ţineau ochii larg deschişi, privind în toate părţile. Respirau precipitat, şuierător. Alţii tremurau de parcă ar fi fost bătuţi de un vânt îngheţat, deşi aerul era cald şi plăcut.

Lucrul cel mai ciudat, cu totul nemaiîntâlnit şi tocmai de aceea înspăimântător, era liniştea aproape deplină. Nimeni nu scotea un sunet; auzi doar şuierul respiraţiei celor din preajma sa, apoi răsună un plesnet slab când un bărbat se bătu cu palma peste picior, urmat de fluieratul discret al unei femei.

Rămăseseră cu gurile căscate, de parcă ar fi fost pe punctul de a spune ceva.

Începură să umble de colo-colo, privindu-şi reciproc feţele, uneori întinzând mâna pentru a se atinge. Îşi târâiau picioarele desculţe, pornind într-o direcţie, apoi, răzgândindu-se, o luau înapoi, priveau cercetător dealurile, copacii încărcaţi de flori uriaşe, viu colorate, munţii semeţi, pătaţi de licheni, fluviul cu unde verzi, scânteietoare, pietrele în formă de ciupercă, cilindrii din metal cenuşiu şi cureluşele de la încheietura mâinilor.

Câţiva îşi mângâiară ţestele fără păr şi obrajii.

Toţi se lăsaseră pradă unei mişcări absurde, învăluite de tăcere.

Brusc, o femeie începu să suspine. Se prăbuşi în genunchi, îşi azvârli capul pe spate şi scoase un urlet. Aproape simultan, de lângă malul fluviului, se auzi urletul altcuiva.

Aceste două izbucniri sunară ca nişte semnale, capabile să desferece glasurile oamenilor.

Bărbaţii, femeile şi copiii începură să strige, să scâncească, zgâriindu-şi feţele cu unghiile, lovindu-se cu pumnii în piept, lăsându-se în genunchi, înălţându-şi braţele spre cer în semn de rugă, rostogolindu-se, lătrând sau urlând ca lupii, azvârlindu-se la pământ şi încercând să-şi îngroape chipurile în iarbă ca şi cum, asemenea struţului, ar fi putut alunga realitatea înconjurătoare.

Burton simţi cum valul de nebunie şi groază îl cuprinde şi pe el. Vru să îngenuncheze pentru a se ruga să fie mântuit de judecată. Cerşi îndurare. Nu dorea să vadă chipul orbitor al lui Dumnezeu apărând deasupra munţilor, mai strălucitor decât soarele. Nu era chiar atât de curajos şi de curat cum îşi închipuise. Judecata avea să fie atât de cumplită, de definitivă, încât nici nu îndrăznea să se gândească la ea.

Avusese cândva o viziune în care se făcea că stă în faţa lui Dumnezeu. Mic şi gol în mijlocul unei câmpii necuprinse, numai că atunci fusese singur. Apoi, Dumnezeu, măreţ ca un munte, pornise cu paşi uriaşi spre el. Iar el, Burton, nu dăduse înapoi şi-l înfruntase.

Aici nu se vedea nici un Dumnezeu, însă se simţea îndemnat s-o rupă la goană. Porni în fugă de-a latul câmpiei, împingând bărbaţi şi femei din calea lui, ori sărind peste cei care se tăvăleau pe pământ. În vreme ce alerga, urla: „Nu! Nu! Nu!” Îşi învârtea braţele ca o morişcă, încercând să alunge primejdii nevăzute. Cilindrul legat de încheietură se rotea nebuneşte.

Când începu să gâfâie atât de tare încât nu mai avu forţă să urle, iar braţele şi picioarele păreau să-i fi devenit de plumb, şi-şi simţi plămânii arzând şi inima bubuind să-i sară din piept, se aruncă sub primul copac ieşit în cale.

După o vreme se ridică şi privi spre câmpie. Mulţimea uitase de urlete şi răcnete, sporovăind neostoit. Aproape toţi vorbeau în acelaşi timp, fără să se sinchisească dacă erau ascultaţi. Nu reuşi să distingă vreun cuvânt inteligibil. Bărbaţi şi femei se îmbrăţişau, sărutându-se de parcă s-ar fi cunoscut foarte bine în vieţile anterioare, iar acum ţineau să se asigure unii pe alţii privind identitatea şi realitatea lor.