Philip Farmer - Lumea fluviului (Înapoi la trupurile voastre răzleţite)

Göring se ridică şi se întoarse cu faţa la Burton.

— Tocmai asta e! De când am ajuns în acest loc nu m-am atins de gumă!

— Poftim? Puteam să jur!… exclamă Burton.

— Ţi-ai închipuit că foloseam guma din cauza comportamentului meu straniu! Nu, nici n-am gustat din ea! Dar nu are nici o importanţă.

Cu toate că-l detesta, Burton avu un sentiment de milă faţă de Gö-ring.

— Singur ai deschis cutia Pandorei, spuse el, şi se pare că nu vei reuşi să trânteşti capacul la loc. Nu ştiu cum se vor încheia toate astea, dar n-aş vrea să am mintea ta. Deşi n-aş zice că nu-ţi meriţi soarta.

— O să-i înfrâng, spuse Göring cu hotărâre şi calm în glas.

— Vrei să spui că te vei înfrânge pe tine însuţi, remarcă Burton. Se întoarse cu gândul să plece, dar se opri pentru a-i adresa câteva ultime cuvinte: Ce-ai de gând să faci?

Göring făcu un semn către Fluviu.

— Mă înec. O iau de la început. Poate o să fiu mai bine dotat în următorul loc. Şi sigur n-am chef să fiu atârnat ca un pui tăiat în vitrina unei măcelării.

— Atunci, ia revedere. Şi noroc.

— Mulţumesc. Nu eşti soi rău, să ştii de la mine. Doar un sfat vreau să-ţi dau.

— Şi anume?

— Fereşte-te de guma de visat. Până acum ai avut noroc. Dar curând, va pune stăpânire pe tine, aşa cum am păţit-o eu. Nu vei avea aceleaşi coşmaruri, dar ele vor fi la fel de monstruoase şi înfiorătoare.

— Prostii! pufni Burton. N-am nimic de ascuns faţă de mine! Am consumat destulă gumă ca să-mi dau seama.

Se îndepărtă, dar avertismentul încă îi suna în urechi. Folosise guma de douăzeci şi cinci de ori. De fiecare dată se jurase că nu se va mai atinge de ea.

Pornind spre dealuri, aruncă o privire în urmă. Silueta neclară a lui Göring se scufunda încet în apele cenuşiu-întunecate ale Fluviului. Duse mâna la tâmplă în semn de salut, întrucât nu putea rezista în faţa unui gest atât de dramatic. După aceea, uită de Göring. Durerea din ceafă, mai potolită deocamdată, reveni mai acut decât înainte. Genunchii i se înmuiară şi, la numai câţiva paşi de coliba sa, trebui să se aşeze.

Apoi îşi pierdu cunoştinţa parţial sau pe de-a-ntregul, fiindcă nu-şi mai aminti cum fusese târât pe iarbă. Când mintea i se limpezi, se trezi într-o colibă, întins pe un pat din bambus.

Era încă întuneric, singura lumină fiind cea a stelelor, care se strecura printre ramurile copacilor de afară şi pe fereastra de formă rectangulară. Întoarse capul şi văzu silueta mai deschisă la culoare şi masivă a unui bărbat stând ghemuit lângă el. Omul ţinea un obiect metalic în dreptul ochilor, iar strălucirea acestuia era îndreptată spre Burton.

Imediat ce Burton reuşi să articuleze câteva cuvinte, omul puse obiectul jos. I se adresă apoi în engleză:

— Richard Burton, mi-a trebuit mult timp să te găsesc.

Folosindu-şi mâna stângă, ascunsă vederii necunoscutului, Burton bâjbâi pe jos, în căutarea unei arme. Degetele nu dădură decât peste pământ.

— Acum, ca m-ai găsit, Etic blestemat, ce vrei să faci cu mine?

Omul se foi şi chicoti:

— Nimic. Tăcu o clipă, apoi adăugă: Nu sunt unul dintre Ei. După ce Burton scoase un suspin de uimire, pufni în râs: Nu-i întru totul adevărat. Sunt alături de Ei, dar nu sunt unul dintre Ei.

Ridică obiectul pe care-l ţinuse îndreptat spre Burton.

— Acest lucru îmi spune că ai ţeasta fracturată şi ai suferii o comoţie cerebrală. Te-ai dovedit foarte rezistent, fiindcă ar fi trebuit să mori, dacă judec după dimensiunile rănii. Dar s-ar putea să-ţi revii, asta dacă te menajezi. Din nefericire, nu vei avea vreme de convalescenţă. Mai ştiu şi alţii că te afli în această zonă, cu aproximaţie de treizeci de mile. Peste o zi sau două s-ar putea să te repereze.

Burton încercă să se ridice şi constată că oasele îi deveniseră moi ca ceara lăsată la soare şi parcă cineva cu un cuţit încerca să-i deschidă ţeasta în zona cefei. Gemând, se lăsă la loc pe spate.

— Cine eşti şi ce treabă ai cu mine?

— Nu-ţi pot spune numele meu. Dacă — sau când — te vor prinde, Ei vor depăna memoria ta şi o vor rula înapoi până în momentul când te-ai trezit în capsula de preresuscitare. Nu vor descoperi de ce te-ai trezit înainte de termen. Dar vor afla despre această conversaţie. Vor putea chiar să mă vadă, dar numai cum mă zăreşti tu acum, o umbră neclară, fără trăsături distinctive. Îmi vor auzi vocea, dar n-o vor recunoaşte. Folosesc un transmutor. Cu toate astea, se vor îngrozi. Împotriva voinţei lor, ceea ce bănuiau de multă vreme li se va revela drept adevăr. Acela că între Ei există un trădător.

— Aş vrea să ştiu la ce te referi, mormăi Burton.

— Doar atât pot să-ţi spun. Ţi s-a servit o minciună monstruoasă privind scopul Resuscitării. Vorbele lui Spruce şi învăţăturile Bisericii Celei de-A Doua Şanse, creaţia Eticilor, sunt toate fabulaţii! Minciuni sfruntate! Adevărul e că vouă, fiinţelor umane, vi s-a redat viaţa doar pentru a participa la un experiment ştiinţific. Eticii — un nume înşelător cum nu s-a mai pomenit — au remodelat această planetă într-o Vale a Fluviului, au construit pietrele-potir şi v-au trezit din morţi doar cu un singur scop. Pentru a vă înregistra întreaga istorie şi obiceiurile. Şi, în subsidiar, pentru a studia reacţiile voastre faţă de Resuscitare şi faţă de amestecul diferitelor popoare din diferite ere istorice. Asta-i tot: un proiect ştiinţific. Iar după ce le veţi satisface curiozitatea, vă veţi întoarce în ţărână! Povestea cu şansa de a obţine viaţa eternă şi mântuirea, deoarece e datoria Lor etică, o altă gogoriţă! În realitate, poporul meu crede că nu meritaţi să fiţi mântuiţi. Consideră că nu aveţi „suflet”.

Burton rămase tăcut o vreme. Individul părea sincer. Sau, dacă nu, trecea printr-o puternică stare emoţională, întrucât respira precipitat.

În cele din urmă, cu un efort. Burton spuse:

— Nu înţeleg de ce ar depune cineva atâta efort doar pentru a desfăşura un experiment ştiinţific ori pentru a ne cunoaşte istoria.

— Timpul trece apăsător de greu pentru cei nemuritori. Ai rămâne uimit dacă ai afla ce născocim pentru a face eternitatea mai interesantă. Pe de altă parte, având tot timpul la dispoziţie, nu ne grăbim deloc, şi nici măcar proiectele cele mai ameţitoare prin complexitate nu ne sperie. După moartea ultimilor pământeni, operaţiunile de organizare a Resuscitării au durat câteva mii de ani, cu toate că faza finală n-a ţinut decât o zi.

— Iar tu? se miră Burton. Ce faci'? Şi de ce te porţi astfel?

— Eu sunt singurul Etic adevărat din întreaga rasă de monştri. Nu-mi place să mă joc cu voi de parcă aţi fi nişte marionete sau simple obiecte demne de a fi studiate, sau animale de laborator. La urma urmei, chiar dacă sunteţi primitivi şi plini de vicii, rămâneţi fiinţe înzestrate cu simţire şi gândire. Într-un fel, sunteţi… ca…

Necunoscutul ascuns de umbre făcu un gest nelămurit cu mâna, de parcă ar fi încercat să culeagă cuvântul potrivit din aer. Continuă:

— Va trebui să folosesc termenul pe care vi-l atribuiţi. Sunteţi la fel de umani ca şi noi. Aşa cum îi consideraţi voi umani pe primitivii care au folosit pentru prima oară limbajul articulat. Iar voi sunteţi strămoşii noştri. S-ar putea să fiu descendentul tău direct. Poate că tot poporul meu te are ca strămoş.

— Mă-ndoiesc, spuse Burton. N-am avut copii — cel puţin aşa ştiu.

Avea multe nelămuriri, aşa că începu să pună întrebări, dar omul nu-i acorda atenţie. Ţinea dispozitivul la frunte. Deodată, îl coborî şi-l întrerupse pe Burton în mijlocul unei propoziţii: