Philip Farmer - Lumea fluviului (Înapoi la trupurile voastre răzleţite)

Era convins că până acum Eticii nu reuşiseră să-i descifreze mintea. În următorii şapte ani scăpă fără a fi descoperit. Renegatul nu dădu vreun semn că ar fi ştiut unde se află. Burton bănuia că nimeni n-ar fi fost în stare să spună asta; nici el însuşi nu avea habar în care parte a Planetei Fluviului ajunsese, ori la ce distanţă se găsea de Turn. Cu toate astea, umbla, mergea, naviga, fiind permanent în mişcare. Iar într-o zi află că stabilise un record încă neatins. Pentru el, moartea devenise a doua natură.

Dacă nu pierduse şirul, făcuse şapte sute şaptezeci şi şapte de călătorii cu Expresul Sinucigaş.

Uneori Burton se socotea un soi de greiere planetar, azvârlindu-se prin propria-i voinţă în bezna morţii, recăzând pe sol, ronţăind un crâmpei de verdeaţă, rămânând cu un ochi treaz pentru a descoperi cu o clipă mai devreme umbra care-ar fi trădat picajul ameninţător al păsării răpitoare. Pe această pajişte uriaşă, populată de oameni, gustase din tot câte puţin, se bucurase vreme de o secundă, iar apoi îşi continuase drumul. Alteori se compara cu un năvod care scotea la întâmplare specimene din imensa mare de umanitate. Prinsese câţiva peşti mari şi nenumăraţi chitici, deşi putea învăţa destule, dacă nu chiar mai multe lucruri de la cei mici decât de la cei mari. Nu-i plăcea în mod deosebit metafora cu năvodul, fiindcă îi aducea aminte că pentru el se pregătise un năvod mult mai încăpător. Indiferent de metaforele sau comparaţiile la care apela pentru a-şi descrie existenţa, rămânea un om umblat, pentru a folosi o expresie uzuală în secolul douăzeci. Cu atât mai mult cu cât în câteva rânduri avu prilejul să audă legenda lui Burton Ţiganul sau, într-o zonă în care se vorbea engleza, Richard Călătorul şi, altundeva, Resuscitatul Săltăreţ. Aceste istorii îl îngrijorară într-o oarecare măsură, temându-se că, descoperind metoda de evadare folosită, Eticii ar lua măsuri pentru a-l prinde. Ori ar putea bănui scopul urmărit de Burton şi ar institui pază la izvoarele Fluviului.

Observând şi studiind stelele vizibile în cursul zilei şi purtând nenumărate discuţii, după şapte ani îşi făcuse o imagine generală despre cursul Fluviului.

Era ca un şarpe cu două capete, cu izvorul la polul nord, iar vărsarea la polul sud. Un fel de Şarpe Midgard, cu coada la polul nord, trupul încolăcit în jurul planetei ţinându-şi coada în gură [18] În mitologia scandinavă, acest şarpe avea menirea dea-l ucide sau de a fi răpus de Thor, zeu! tunetului, ploii şi pământului . Fluviul îşi avea originea în marea polară de nord, şerpuia către polul sud, apoi curgea în zigzag pe faţa celeilalte emisfere, când înainte, când înapoi, chiar urcând spre nord, până când se vărsa în ipotetica mare polară.

Marele curs de apă nu era chiar ipotetic. Dacă relatarea titantropului, fiinţa primitivă care susţinea că văzuse Turnul Ceţurilor, era adevărată, atunci Turnul se înălţa din marea învăluită în ceaţă densă.

Burton auzise povestea doar din surse care nu erau cu totul demne de crezare. Îi văzuse însă pe titantropi în apropierea izvoarelor Fluviului când făcuse primul „salt” şi i se părea normal că unul dintre ei chiar traversase munţii şi ajunsese destul de aproape de marea polară pentru a o vedea. Dacă ajunsese cineva până acolo, însemna că istoria se putea repeta. Dar cum putea Fluviul să curgă invers? Viteza de deplasare a apei rămânea constantă chiar în locurile în care ar fi trebuit să scadă sau să se opună înaintării. În felul acesta deduse existenţa unor câmpuri gravitaţionale locale care sileau apele Fluviului să-şi continue deplasarea până când ele reveneau într-o zonă unde gravitaţia naturală avea să-şi reintre în drepturi. Undeva, pesemne sub albia Fluviului, existau dispozitive care făceau posibil acest lucru. Câmpurile lor erau foarte reduse, desigur, întrucât atracţia gravitaţională nu era resimţită în nici un fel de fiinţele umane care locuiau în aceste zone.

Rămâneau prea multe probleme nelămurite. Trebuia să-şi continue peregrinarea până afla locul sau fiinţele care ar fi fost în stare să-i răspundă la întrebări.

Iar după şapte ani de la prima sa moarte, ajunse în zona atât de mult căutată.

Ajunsese la cea de-al şapte sute şaptezeci şi şaptelea „salt”. Era încredinţat că numărul şapte îi poate aduce noroc. În ciuda ironiilor îndurate din partea prietenilor săi din secolul douăzeci, încă lua în serios fără o clipă de ezitare majoritatea superstiţiilor în care crezuse pe Pământ. Le lua adesea în râs pe ale altora, dar ştia că anumite numere îi erau benefice, că argintul aşezat pe pleoape îi poate reda forţa şi vigoarea când era obosit şi-i ascuţea intuiţia, acea percepţie care îl avertiza cu mult înainte asupra pericolelor ce-l pândeau. Adevărat, se părea că pe lumea aceasta, săracă în substanţe minerale, nu se găsea argint, dar dacă ar fi fost, l-ar fi folosit spre binele lui.

În acea primă zi rămase pe malul Fluviului. Nu se prea sinchisi de cei care încercară să intre în vorbă cu el, mulţumindu-se să le zâmbească în treacăt. Spre deosebire de oamenii din alte zone în care nimerise, cei de aici nu se arătau ostili. Soarele călători de-a lungul înălţimilor răsăritene, părând că abia reuşeşte să treacă de vârfurile lor. Mingea de foc traversă valea încet, la o înălţime mai mică decât avusese prilejul să constate până atunci, cu excepţia zonei în care dăduse peste titantropii cu nasuri groteşti. O vreme, soarele inundă valea cu lumină şi căldură, apoi îşi începu rotirea pe deasupra munţilor dinspre apus. Valea se umplu de umbre şi simţi cum aerul devine mai rece decât în alte părţi vizitate, exceptând, desigur, experienţa trăită după primul salt. Soarele continuă să urce până ajunse din nou în punctul în care Burton îl văzuse prima oară când desichisese ochii.

Epuizat de veghea care durase douăzeci şi patru de ore, dar fericit, porni să-şi caute o locuinţă. Acum ştia că se află în zona arctică, dar nu într-un loc din apropierea izvoarelor. De astă dată se găsea la cealaltă extremitate a Fluviului, la gura de vărsare.

Când se întoarse, auzi o voce familiară pe care însă nu reuşi s-o identifice imediat. (Auzise nenumărate în şapte ani.)

— John Collop!

— Abdul ibn Harun! şi mai zic unii că nu există minuni! Ce-ai mai făcut de când te-am văzut ultima oară?

— Am murit în aceeaşi zi cu tine, îl lămuri Burton. Şi de-atunci încoace, de multe ori. Pe lumea asta sunt mulţi oameni răi.

— Mi se pare firesc. Tot aşa era şi pe Pământ. Cu toate acestea, îndrăznesc a spune că numărul lor s-a redus, întrucât Biserica a reuşit să facă multe fapte bune, slavă Domnului. În deosebi în zona asta. Dar vino cu mine, prietene. Aş vrea să te prezint femeii cu care împart coliba. O fiinţă minunată, atrăgătoare şi, mai ales, credincioasă, într-o lume care nu pune marc preţ pe fidelitatea conjugală şi, pentru a spune lucrurilor pe nume, nici pe alte virtuţi. E născută în secolul douăzeci şi a predat engleza mai toată viaţa. Serios, uneori am impresia ca nu mă iubeşte pentru ceea ce sunt, ci pentru ceea ce-o pot învăţ.. privind modul de exprimare al timpului meu.

Pufni într-un hohot de râs curios şi puţin agitat, iar Burton îşi dădu seama că glumea.

Traversară câmpia, îndreptându-se către poalele dealurilor unde, în faţa fiecărei colibe, ardea câte un foc făcut pe o pini formă din piatră de mici dimensiuni. Majoritatea bărbaţilor şi femeilor purtau prosoape înfăşurate, care închipuiau haine mai groase pentru a-i apăra de frigul serii.