Philip Farmer - Lumea fluviului (Înapoi la trupurile voastre răzleţite)

— Hermann Göring, te urăsc!

— Dacă situaţia asta va mai continua mult, îi spuse Burton lui Collop, va înnebuni. Ori va sili pe cineva să-l omoare, ori se va sinucide din nou, astfel încât să scape de sine însuşi. Dar sinuciderea va fi inutilă, pentru că lucrurile se vor repeta. Spune-mi sincer, nu acesta e adevăratul iad?

— Mai curând purgatoriu, spuse Collop. Purgatoriul e iadul în care licăreşte o speranţă.

Trecură două luni. Burton însemna zilele scurse pe un stâlp din lemn de pin, făcând câte o crestătură pentru fiecare cu un cuţit din cremene. Era a paisprezecea zi a celei de-a şaptea luni, anul 4 D.R., adică al cincilea an de după resuscitare. Încerca să ţină un calendar, fiindcă, printre altele, era cronicar. Dar îi venea greu. De-a lungul Fluviului, timpul nu însemna mare lucru. Planeta avea o axă polară a cărei înclinare rămânea întotdeauna la nouăzeci de grade faţă de ecliptică. Nu exista o rotaţie a anotimpurilor, iar stelele păreau să se suprapună, ceea ce făcea imposibilă identificarea lor individuală sau a constelaţiilor. Erau atât de multe şi de strălucitoare, încât soarele amiezii nu le putea ascunde vederii pe cele mai mari nici măcar când ajungea la zenit. Asemeni unor stafii care şovăie să bată în retragere din faţa luminii zilei, ele pluteau în aerul înfierbântat.

Cu toate acestea, omul are nevoie de timp precum peştele de apă. Dacă nu are un sistem de orientare în timp, şi-l va inventa; tot astfel, pentru Burton data era 14 iulie 5 D.R.

La rândul său, Collop, ca mulţi alţii, considera că timpul continua du-pă anul terestru al morţii lui. Pentru el, era 1667 e.n. Nu putea crede că scumpul lui Isus îşi întorsese faţa de la el. De aceea, fluviul era Iordanul, iar valea Fluviului, valea aflată dincolo de umbra morţii. Recunoştea că viaţa de apoi nu corespundea aşteptărilor. Sub nenumărate aspecte era, totuşi, un ioc mult mai înălţător. Constituia o dovadă a neţărmuritei iubiri a lui Dumnezeu faţă de întreaga Sa creaţie. Le dăduse tuturor oamenilor o nouă şansă, chiar şi celor care nu meritau câtuşi de puţin un asemenea dar. Dacă această lume nu era Noul Ierusalim, atunci era locul pregătit pentru construirea lui. Cărămizile, care erau iubirea de Dumnezeu, iar liantul, iubirea de semeni, aveau să fie făurite în cuptorul de aici: planeta Fluviului Văii.

Burton lua peste picior conceptul propus de Collop, dar îi era imposibil să nu ţină la el. Collop credea sincer în ceea ce spunea, nu alimenta rezervorul bunătăţii sale cu pagini din cărţi sau citate teologice. Nu făcea toate acestea fiind forţat de cineva. Ardea cu o flacără ce se hrănea din propria lui fiinţă, iar fiinţa lui era numai iubire. Iubire chiar şi faţă de cei care nu meritau a fi iubiţi, acesta fiind sentimentul cel mai greu de găsit.

Îi povesti lui Burton câte ceva despre viaţa sa de pe Pământ. Fusese doctor, fermier, liberal, animat de o credinţă de nezdruncinat în religie şi totuşi punându-şi nenumărate întrebări despre crezul şi societatea timpului său. Scrisese o pledoarie în favoarea toleranţei religioase, care stârnise atât laude cât şi critici severe. Fusese şi poet, bine cunoscut pentru scurtă vre-me, apoi dat uitării.

— Poate că versurile mele au murit, dar adevărul lor rămâne, îi spuse el lui Burton. Făcu un semn larg, cuprinzând dintr-o mişcare a mâinii dealurile, Fluviul, munţii, oamenii. Te poţi convinge de asta doar dacă deschizi ochii şi nu stărui să crezi mitul acela al tău, potrivit căruia toate acestea sunt opera unor oameni ca noi. Făcu o pauză, apoi continuă: Să admitem că e adevărat ce susţii. Tot rămâne adevărat că aceşti Etici nu fac altceva decât să ducă mai departe lucrarea Creatorului Lor.

— Mi-au plăcut mai mult alte versuri de-ale tale, spuse Burton:

Collop se arătă încântat, neştiind că Burton dădea versurilor un înţeles cu totul diferit de cel gândit de poet.

— Reîntoarce focul înzecit.

Asta însemna să pătrundă cumva în Turnul Întunecat, descoperind secretele Eticilor, şi întorcând împotriva lor înşile planurile făcute. Nu le era recunoscător că-i dăduseră a doua viaţă. Era chiar revoltat că Ei făcuseră asta fără să-i ceară aprobarea. Dacă se aşteptau la mulţumiri, de ce îi oferiseră a doua şansă? Ce motive îi determinau să păstreze secretul planului? Va afla el de ce. Scânteia pe care Ei o reînviaseră în el se va transforma într-un foc pustiitor care îi va distruge.

Blestemă soarta care-l adusese într-un loc atât de aproape de izvoarele Fluviului şi de Turn, pentru ca după numai câteva minute să-l azvârle înapoi, într-un punct de pe la jumătatea Fluviului, la milioane de mile de ţinta călătoriei sale. Şi totuşi, dacă ajunsese o dată acolo, întâmplarea se putea repeta. Nu navigând, întrucât călătoria i-ar lua cel puţin patruzeci de ani, poate chiar mai mult. De asemenea, nu trebuia să uite că putea fi prins şi făcut sclav de o mie de ori. Iar dacă era ucis pe drum, putea să se trezească născut iarăşi din morţi într-un loc depărtat de ţintă, fiind silit să o ia mereu de la capăt.

Pe de altă parte, dat fiind locul aparent aleatoriu al resuscitării, ar putea ajunge din nou lângă izvoarele Fluviului. Acest lucru îl convinse să se mai îmbarce o dată pe Expresul Sinucigaş. Dar, deşi ştia că moartea va fi o stare temporară, îi venea greu să facă pasul necesar. Mintea îi spunea că moartea era singura soluţie, însă trupul se revolta. Insistenţa celulelor de a supravieţui copleşea voinţa care pornea din minte.

O vreme, îşi motivă şederea prin interesul de a studia obiceiurile şi limbile preistoricilor în mijlocul cărora trăia. Apoi cinstea triumfă şi-şi dădu seama că nu făcea decât să-şi găsească un pretext plauzibil pentru a amâna Sumbrul Moment. Cu toate acestea, nu reuşi să-şi pună gândul în practica.

Burton, Collop şi Göring fură mutaţi din locuinţa lor de burlaci pentru a-şi continua viaţa de cetăţeni obişnuiţi. Fiecare îşi alese câte o colibă şi în decurs de o săptămână îşi găsiră femei care să trăiască împreună cu ei. Biserica lui Collop nu impunea celibatul. Dacă doreau, convertiţii puteau depune jurământ de castitate. Dar Biserica susţinea că oamenii şi femeile fuseseră resuscitaţi în trupuri care păstraseră sexul originalului. (Ori că, dacă pe Pământ lipsise, era acordat aici.) Era evident că Autorii Resuscitării intenţionaseră folosirea organelor sexuale. Deşi unii respingeau ideea, se ştia că relaţiile sexuale aveau şi alte funcţii decât aceea de reproducere. Prin urmare, tăvăliţi-vă prin iarbă, copii.

Un alt rezultat al inexorabilei logici a Bisericii (care, intre altele, deplângea raţiunea ca nefiind demnă de încredere) era ca se permitea orice fel de relaţie sexuală, atâta vreme cat se făcea de bunăvoie şi nu presupunea cruzime sau folosirea forţei. Exploatarea copiilor era interzisă. Aceasta era o problema care cu timpul, avea să devină caducă. În câţiva ani, toţi copiii vor atinge maturitatea.

Collop refuză să-şi aleagă o tovarăşă de coliba doar pentru a-şi elibera tensiunile sexuale. Insistă să aibă o femeie pe care s-o iubească. De aceea, Burton îl luă în râs, spunând ca aceasta condiţie prealabilă era uşor de satisfăcut, deci nu presupunea un efort Collop iubea întreaga umanitate; prin urmare, teoretic vorbind, trebuia să ia prima femeie care i-ar fi răspuns da.