Philip Farmer - Lumea fluviului (Înapoi la trupurile voastre răzleţite)

Astfel de programe şi activităţi zilnice erau obişnuite pentru orice stat, oricât de minuscul, aflat de-a lungul Fluviului. Omenirea era aproape pretutindeni în stare de beligeranţă ori se pregătea să facă faţă unui război. Cetăţenii erau nevoiţi să fie în formă şi să ştie să lupte după puterile lor. Pe de altă parte, pregătirea fizică le oferea oamenilor o ocupaţie. Indiferent cât de monotonă s-ar fi dovedit, viaţa militară era preferabilă lâncezelii, iar oamenii nu se întrebau ce să mai facă pentru a se distra. Eliberarea de grijile legate de mâncare, de achitarea chiriei, a notelor de plată şi de sâcâitoarele obligaţii şi îndatoriri care le dăduseră de lucru pământenilor, ţinându-i într-o permanentă agitaţie, nu venise ca o binecuvântare. Marea bătălie se dădea acum împotriva plictisului, iar conducătorii fiecărui stat erau preocupaţi să descopere şi să inventeze modalităţi de a le da ceva de făcut supuşilor.

Valea Fluviului ar fi trebuit să fie un adevărat rai, însă ea devenise un teatru de permanent război. Lăsând alte aspecte deoparte, în acest loc războiul era, totuşi, benefic (potrivit părerii unora)! El dădea savoare vieţii şi alunga plictisul. Lăcomia şi agresivitatea omului aveau şi o latură pozitivă.

După masa de seară, femeile şi bărbaţii erau liberi să facă ce doreau, în măsura în care nu încalcau vreo lege a locului. Puteau schimba ţigările şi băutura oferite de potirele lor sau peştele prins în Fluviu pe un arc mai bun sau pe săgeţi, scuturi, vase şi ceşti, mese şi scaune, flauturi din bambus, trompete din lut ars, tobe din piele de om sau peşte, pietre rare (care erau cu adevărat rare), salbe confecţionate din oasele frumos articulate şi colorate ale peştilor de adâncime, din jad sau lemn sculptat, oglinzi din obsidian, sandale şi încălţăminte, desene în cărbune, hârtie scumpă şi rară din lemn de bambus, cerneală şi tocuri din os de peşte, pălării făcute din iarba cu fibră lungă şi rezistentă, vâjâitoare, cărucioare în care se puteau coborî pantele dealurilor, harfe făcute din lemn, având corzile din intestinele peştelui numit „balaur de fluviu”, inele din lemn de stejar care se purtau pe degetele de la mâini sau de la picioare, statuete din lut şi alte articole utile sau ornamentale.

Mai târziu, se practicau relaţiile sexuale, care le erau deocamdată interzise lui Burton şi tovarăşilor săi de colibă. Abia după obţinerea cetăţeniei avea să li se îngăduie instalarea într-o coliba separată şi alegerea unei partenere.

John Collop era un tânăr scund şi delicat, cu părul blond, faţa mică, dar cu trăsături atrăgătoare, ochi albaştri şi mari şi gene negre, foarte lungi şi arcuite. În cursul primei discuţii pe care o purtase cu Burton, după ce se prezentase, spusese:

— Am fost eliberat din bezna pântecelui mamei — al cui altcuiva? — în lumina lui Dumnezeu de pe Pământ în 1625. Mult prea curând am coborât din nou în pântecele Mamei-Natură, îmbărbătat de speranţa reînvierii şi, după cum observi, nu sunt dezamăgit. Trebuie să mărturisesc, totuşi, că această viaţă de apoi nu este exact cum m-au făcut să cred pastorii. Asta e. de unde să ştie ei adevărul, bieţi orbi deveniţi călăuze ale altor orbi?!

Nu trecu mult şi Collop îi spuse lui Burton că era membru al Bisericii Celei de-A Doua Şanse.

Burton îşi arcui sprâncenele plin de mirare. Întâlnise această nouă religie în multe locuri de-a lungul Fluviului. Deşi nu era cu totul necredincios, socotea că e de datoria lui să cerceteze amănunţit orice religie. Dacă ştii de ce credinţă e un om, atunci ştii şi omul, măcar pe jumătate. Dacă-i cunoşti şi nevasta, îl cunoşti pe de-a-ntregul.

Biserica avea câteva precepte simple, unele bazate pe adevăruri, majoritatea pe bănuieli, speranţe şi dorinţe. Prin asta se deosebea de religiile născute pe Pământ. Dar credincioşii celei de-A Doua Şanse aveau un avantaj faţă de cei tereştri. Nu întâmpinau nici o dificultate în a demonstra că oamenii puteau fi ridicaţi din morţi — şi nu doar o singură dată, ci de multe ori.

— De ce i s-a acordat omenirii A Doua Şansă? întrebă Collop cu voce scăzută şi pătrunsă de credinţă. O merită? Nu. Cu puţine excepţii, oamenii sunt o adunătură de fiinţe meschine, mizerabile, mărunte la suflet, corupte, limitate, extrem de egoiste, dezgustătoare şi certăreţe. Zeii — sau Dumnezeu — ar trebui să fie cuprinşi de greaţă. Dar în această progenitură divină există o fărâmă de compasiune, dacă mă vei ierta că folosesc o asemenea imagine. Oricât de josnic ar fi, omul posedă în sine o urmă de divinitate. Nu-s vorbe în vânt acelea care afirmă că omul a fost alcătuit după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Chiar şi în cei mai nevrednici dintre noi există ceva ce merită păstrat, iar din acest ceva se poate făuri un om nou. Cel care ne-a oferit această nouă şansă de a ne salva sufletele ştie adevărul. Am fost plasaţi pe valea Fluviului — pe această planetă aflată sub un cer străin — pentru a ne desăvârşi mântuirea. Nu ştiu ce termen ni s-a acordat, iar capii Bisericii mele nici măcar nu îndrăznesc să avanseze un răspuns. Poate o veşnicie, o sută de ani sau o mie. Dar, prietene, trebuie să folosim răgazul ce ni s-a dat.

— N-ai fost o dată sacrificat pe altarul lui Odin de nordicii care se agăţau de vechea religie, chiar dacă lumea asta nu e Valhalla pe care ne-au promis-o prin gura preoţimii lor? Nu crezi că-ţi pierzi vremea şi că te osteneşti în zadar ţinându-le predici? Ei cred în aceiaşi zei din vechime, iar singura diferenţă e că au acceptat unele mici modificări datorită condiţiilor de aici. Aşa cum şi tu te-ai agăţat de vechea ta credinţă.

— Nordicii nu pot oferi o explicaţie pentru noua situaţie în care se află, spuse Collop, însă eu, da. Am găsit o explicaţie raţională pe care nordicii vor ajunge s-o îmbrăţişeze şi vor crede în ea cu aceeaşi înflăcărare ca şi mine. Ei m-au ucis, dar va apărea vreun membru mai convingător al Bisericii şi el va apuca să le vorbească înainte de a fi întins în poala idolului lor din lemn şi străpuns în inimă. Iar dacă nici el nu va reuşi să li se adreseze, atunci următorul misionar sigur va avea succes. Pe Pământ era adevărat că sângele martirilor devenea liantul bisericii. Vorbele acestea sunt cu atât mai adevărate aici. Dacă ucizi un om pentru a-i închide gura, el va apărea altundeva de-a lungul Fluviului. Iar cel care a fost martirizat la o sută de mii de mile depărtare soseşte pentru a lua locul celui căzut. Până la urmă, Biserica va învinge. Oamenii vor pune capăt acestor războaie inutile, născătoare de ură, şi vor începe adevărata acţiune, singura care merită întreprinsă, aceea de a obţine mântuirea.

— Ceea ce spui despre martiri e valabil pentru orice om care are idei, nu se dădu bătut Burton. Nelegiuitul care a ucis apare şi el pentru a comite răul în altă parte.

— Binele se va dovedi mai puternic; adevărul va învinge întotdeauna, susţinu Collop.

— Nu ştiu cât ai călătorit sau trăit pe Pământ, spuse Burton, dar am o bănuială că foarte puţin, dacă ai ajuns să fii atât de orbit de o idee. Eu îmi dau seama mai bine.

— Biserica nu se întemeiază doar pe credinţă. Posedă şi ceva foarte real, material, pe care să-şi bazeze învăţăturile. Spune-mi, prietene Abdul, ai auzit vreodată de cineva care să fi fost resuscitat mort?

— Asta-i un paradox! exclamă Burton. Ce vrei să spui cu resuscitat mort?

— Au existat cel puţin trei cazuri recunoscute şi alte patru de care Biserica a auzit, dar n-au putut fi confirmate. E vorba de femei şi bărbaţi ucişi într-un loc de pe malul Fluviului şi mutaţi în alt loc. Ciudat, trupurile lor fuseseră recreate, dar lipsite de scânteia vieţii. Spune-mi, ce înseamnă asta?