Philip Farmer - Lumea fluviului (Înapoi la trupurile voastre răzleţite)

Când se trezise pentru prima oară, soarele tocmai apăruse deasupra piscurilor muntoase. Deşi trecuseră doar câteva minute de când sărise în picioare, soarele ar fi trebuit să treacă de vârfuri. Nu se întâmplase aşa; rămăsese la aceeaşi înălţime ca atunci când îl zărise dintru început.

Pe de altă parte, panta leneşă a văii îi îngăduia să vadă la o depărtare de cel puţin patru mile. Piatra-potir de lângă el era ultima. Dincolo de ea se aflau doar câmpia şi Fluviul.

Aici se afla capătul drumului — sau începutul Fluviului.

Nu avu nici timpul, nici dorinţa să se bucure de semnificaţia acestor amănunte. Le remarcase doar între momentele de durere, furie şi groază. Apoi, exact în clipa când se pregătea să coboare securea pentru a crăpa ţeasta lui Burton, uriaşul înţepeni şi scoase un ţipăt ascuţit. Burton avu senzaţia că auzise fluieratul unei locomotive. Strânsoarea slăbi, iar el căzu la pământ. Din pricina durerii ascuţite din picior, îşi pierdu instantaneu cunoştinţa.

Când îşi reveni, trebui să scrâşnească din dinţi pentru a-şi reţine urletele. Gemu şi se ridică în capul oaselor, dar simţi o durere arzătoare care-i traversă piciorul şi-l făcu să aibă impresia că lumina slabă se stingea. În jurul lui, bătălia continua cu aceeaşi îndârjire, însă el se afla într-un punct deocamdată ferit. Lângă el zăcea cadavrul masiv, ca un trunchi de copac, al gigantului care fusese cât pe ce să-l ucidă. Ţeasta, care părea îndeajuns de solidă pentru a rezista şi loviturii unui berbec, avea o adâncitură în zona cefei.

Lângă cadavru apăru, târându-se în patru labe, un alt rănit. Vazându-l, Burton îşi uită imediat durerea. Bărbatul, care avea nişte răni înfiorătoare, era Hermann Göring.

Fuseseră resuscitaţi amândoi în acelaşi loc. Nu-şi mai găsi timp să se gândească la consecinţele acestei coincidenţe. Durerea începuse să-l chinuie din nou. Pe de altă parte, Göring începu să vorbească.

Nu arăta ca unul capabil să vorbească mare lucru şi nici nu părea în stare să mai reziste multă vreme. Era mânjit tot de sânge. Gura îi era ruptă până spre ureche. Avea o mână strivită, iar o coastă îi ieşea prin piele. Lui Burton îi era imposibil să priceapă cum de mai rămăsese în viaţă, iar faptul că reuşise să se târască îi depăşea închipuirea.

— Tu… iar tu!… horcăi Göring în germană, apoi se prăbuşi fără suflare.

Sângele îi ţâşni pe gură, stropindu-l pe Burton peste picioare, şi ochii îi rămaseră sticloşi.

Burton se întrebă dacă va reuşi vreodată să afle ce vroise să spună Göring, deşi asta nu conta prea mult. Avea lucruri mai importante ia care să se gândească.

La vreo zece paşi de el văzu doi titani care stăteau cu spatele spre el. Amândoi respirau hârâit, evident trăgându-şi sufletul o clipă, înainte de a relua lupta. Apoi unul i se adresă celuilalt. Nu încăpea nici o îndoială. Uriaşul nu scotea simple sunete. Folosea un limbaj articulat.

Burton nu înţelese, dar îşi dădu seama că era vorba de un limbaj. Nu trebui să mai asculte răspunsul modulat, silabisit, al celuilalt pentru a i se confirma bănuiala.

În concluzie, erau fiinţe preumane, nu maimuţe preistorice. Mai mult ca sigur că rămăseseră necunoscuţi ştiinţei secolului douăzeci, fiindcă prietenul său, Frigate, îi descrisese toate fosilele descoperite până în anul 2008.

Rămase întins, rezemându-se cu spinarea de coastele uriaşului prăbuşit, şi-şi dădu din ochi şuviţele transpirate ale părului lung şi roşcat. Se chinui să-şi alunge senzaţia de greaţă şi durerea provocată de ruptura musculară. Dacă făcea prea mult zgomot, putea atrage atenţia celor doi asupra sa, iar ei aveau să termine treaba începută de celălalt uriaş. La o adică, nu avea nici o importanţă. Cu asemenea răni, într-un tărâm în care existau astfel de monştri, ce şanse de supravieţuire ar fi avut?

Mai cumplit decât durerea sfâşietoare din picior era gândul că reuşise să-şi atingă ţinta chiar din prima călătorie făcută cu ceea ce el numea Expresul Sinucigaş.

Avusese doar o şansă din zece milioane să ajungă în această zonă şi probabil că n-ar mai prinde-o chiar dacă s-ar mai îneca de zece mii de ori. Cu toate acestea, avusese un noroc fantastic. Pesemne că nu se va mai întâlni cu o asemenea ocazie. Iar pe cea de acum avea să o scape cât de curând.

Soarele se deplasa, pe jumătate vizibil, de-a lungul vârfurilor munţilor de pe malul celălalt al Fluviului. Sperase că exista un astfel de loc şi ajunsese aici din prima încercare. Acum, o dată cu durerea care devenea tot mai difuză, ochii începură să-i joace feste şi-şi dădu seama că era pe moarte. Starea de greaţă nu se născuse doar din cauza oaselor sfărâmate ale piciorului. Probabil că avea şi o hemoragie internă.

Încercă din nou să se ridice. Va sta în picioare, fie şi într-un picior, îşi va ridica pumnul ameninţător către soarta potrivnică şi o va blestema. Va muri cu o sudalmă pe buze.

Aripa roşiatică a zorilor îi mângâie pleoapele.

Se ridică în picioare, ştiind că rănile i se închiseseră şi era din nou întreg, deşi nu-i venea să creadă. Lângă el se afla un potir şi, împăturite, şase prosoape de diferite mărimi, culori şi grosimi.

La vreo patru metri depărtare se ridica din iarba scurtă, de un verde viu, un alt bărbat. Burton simţi că-i îngheaţă sângele în vine. Părul blond, faţa cu trăsături largi şi ochii de un albastru-deschis îi aparţineau lui Hermann Göring,

Neamţul păru la fel de surprins. Vorbi rar, ca şi cum s-ar fi trezit dintr-un somn adânc:

— S-a întâmplat ceva anapoda.

— Ceva cu totul ieşit din comun, îi răspunse Burton.

Mecanismele resuscitării îi rămăseseră la fel de necunoscute ca oricărui alt om de pe această planetă. Nu văzuse niciodată vreo resuscitare, însă ascultase descrierile făcute de alţii. În zori, imediat ce soarele depăşea vârfurile munţilor inaccesibili, în aerul din preajma pietrei-potir apărea o ceaţă tremurătoare. Într-o străfulgerare, nebulozitatea se solidifica şi, ca de niciunde, pe iarba de lângă mal apăreau un bărbat, o femeie sau un copil.

Întotdeauna goi puşcă, împreună cu nelipsitele prosoape şi potire.

De-a lungul văii Fluviului, care ţinea cale de zece-douăsprezece milioane de mile, unde trăiau circa treizeci şi cinci până la treizeci şi şase de miliarde de oameni, mortalitatea se putea ridica la aproximativ un milion pe zi. Adevărat, nu existau boli (cu excepţia celor mintale), însă, deşi statisticile lipseau, la fiecare douăzeci şi patru de ore erau ucise un milion de persoane în cursul nenumăratelor războaie dintre cele peste un milion de state mărunte, prin crime pasionale, sinucideri, prin executarea unor criminali şi prin accidente. Se înregistra o permanentă forfotă a celor care treceau prin aşa-numita „mica resuscitare”.

Burton nu auzise niciodată despre două persoane murind în acelaşi loc şi apoi fiind resuscitate concomitent. Procesul de selecţie a zonei pentru petrecerea noii vieţi era aleatoriu — ori, cel puţin, aşa crezuse el.

O asemenea coincidenţă putea apărea, cu toate că probabilitatea era de una la douăzeci de milioane, dar două asemenea întâmplări puteau fi considerate miraculoase.

Burton nu credea în miracole. Tot ce se întâmpla putea fi explicat cu ajutorul principiilor fizicii — în caz că erau cunoscute toate detaliile.

Necunoscându-le, pe moment nu avea motive să-şi facă griji în privinţa „coincidenţei”. Simţea că era mult mai important să rezolve altă problemă, şi anume, cum trebuia să procedeze în ce-l privea pe Göring.