Philip Farmer - Lumea fluviului (Înapoi la trupurile voastre răzleţite)

Nu avea timp să se întoarcă la colibă pentru a-i trezi pe ceilalţi. Dacă mai zăbovea puţin, era prins în capcană.

Se întoarse, alergă spre Fluviu, se aruncă în apă şi începu să înoate spre celălalt mal, aflat la o milă şi jumătate depărtare. Dar nu făcuse nici măcar patruzeci de metri când simţi prezenţa unei forme masive deasupra lui. Se răsuci pe spate pentru a vedea despre ce era vorba. La început nu văzu decât lumina difuză a stelelor. Apoi, în aer, la cincisprezece metri deasupra, apăru un disc având diametrul de circa douăzeci de metri care acoperi o porţiune de cer. Dispăru aproape imediat şi reapăru la numai şase metri de el.

Deci Ei aveau mijloace cu care puteau vedea la depărtare chiar şi noaptea şi-l detectaseră în încercarea lui de a scăpa.

— Laşilor! strigă el spre Ei. N-o să mă las prins!

Ieşi mai mult din apă, plonjă şi înotă spre adânc. Apa deveni mai rece, iar timpanele începură să-l doară. Cu toate că rămăsese cu ochii deschişi, nu reuşi să vadă nimic. Deodată se simţi apăsat de o coloană de apă şi-şi dădu seama că presiunea era exercitată de dislocarea produsă de scufundarea unui obiect mare.

Aparatul plonjase după el în adânc.

Nu avea decât o cale de scăpare. Ei aveau să se aleagă doar cu un cadavru, şi nimic mai mult. Putea scăpa iarăşi de Ei, apărând viu undeva de-a lungul Fluviului, păcălindu-i şi lovindu-i astfel pe neaşteptate.

Deschise gura şi aspiră profund, atât pe nas cât şi pe gură.

Apa îl năpădi. Doar printr-un puternic efort de voinţă reuşi să rămână cu gura deschisă, fără a încerca să se zbată împotriva morţii care-l cuprindea din toate părţile. Era conştient că va fi resuscitat, însă celulele refuzau să accepte asta. Ele luptau să supravieţuiască în prezent, nu într-un viitor care exista doar în minte. Doar ele reuşiră să stoarcă din gâtlejul lui un strigăt surd de disperare.

— Aaah!

Strigătul îl făcu să se ridice brusc de pe iarbă, de parcă ar fi sărit de pe o trambulină. Spre deosebire de prima oară când fusese resuscitat, nu se mai simţea slăbit şi debusolat. Ştia la ce se putea aştepta. Trebuia să se trezească pe malul înverzit a! Fluviului, în apropierea unei pietre-potir. Dar nu era pregătit să participe la lupta dintre acei uriaşi.

Se gândi imediat să găsească o armă. N-avea nimic la îndemână decât potirul, care apărea întotdeauna lângă un resuscitat, precum şi maldărul de prosoape de diferite mărimi, culori şi grosimi. Făcu un pas, strânse în pumn mânerul potirului şi aşteptă. Vroia să-l folosească, în caz de nevoie, drept bâtă. Era uşor, practic indestructibil şi foarte dur.

Cu toate acestea, după cum arătau, monştrii din jur n-ar fi simţit nici o gâdilătură, chiar dacă i-ar fi lovit cu toată forţa.

Majoritatea aveau cel puţin doi metri şi jumătate, alţii sigur peste doi metri şaptezeci; umerii masivi şi musculoşi erau laţi de aproape un metru. Trupurile păreau umane, iar pielea alba le era acoperită cu păr lung de culoare roşcată ori cafenie. Nu aveau blană ca a cimpanzeilor, dar erau mai păroşi decât oamenii, iar Burton întâlnise destule fiinţe umane cu înfăţişare de primitivi.

Feţele le dădeau însă un aspect inuman şi înspăimântător, mai ales că toţi, cuprinşi de furia bătăliei, pufneau şi rânjeau. Sub fruntea îngustă, arcadele proeminente, fără indentaţii, se bolteau deasupra ochilor şi continuau, formând un soi de arc. Cu toate că ochii uriaşilor erau la fel de mari ca ai lui, păreau mici în comparaţie cu feţele late în care păreau îngropaţi. Pomeţii le ieşeau în afară şi apoi se curbau brusc spre interior. Nasurile nemaipomenit de mari le dădeau uriaşilor înfăţişarea unor maimuţe cu proboscis.

Dacă i-ar fi văzut în altă conjunctură, poate că s-ar fi amuzat. Dar nu era cazul în situaţia de faţă. Urletele pornite din piepturile mai mari decât ale gorilelor răsunau profund, ca ale leilor, iar dinţii uriaşi l-ar fi făcut până şi pe un urs brun din Alaska să ezite înainte de a ataca. În mâinile mari cât capul lui Burton strângeau bâte groase şi lungi precum oiştea de la car. Învârteau aceste arme, ameninţându-se unii pe alţii, apoi loveau, zdrobind carne, sfărâmând oase, care plesneau cu zgomot puternic, amintind de despicarea lemnelor. Uneori, din izbitură, se rupeau chiar bâtele.

Burton găsi un moment de răgaz să privească în jur. Lumina era scăzută. Soarele se ridicase pe jumătate deasupra piscurilor de peste Fluviu. Aerul era mult mai rece decât în alte locuri ale planetei, poate ceva mai cald decât acela al înălţimilor pe care încercase să le escaladeze.

Apoi, după ce-şi doborî duşmanul, unul dintre învingători căută în jur un nou adversar şi-l văzu pe Burton.

Făcu ochii mari. Vreme de o clipă, păru la fel de uimit ca Burton când deschisese ochii şi văzuse acest loc. Pesemne că până atunci nu mai văzuse o asemenea creatură, aşa cum nici lui Burton nu i se oferise un astfel de prilej. Chiar aşa stând lucrurile, nu-i trebui mult timp să-şi alunge uimirea. Scoase un răget, sări peste corpul mutilat al fostului adversar şi porni în goană către Burton, ridicând în aer o secure cu care ar fi putut doborî şi un elefant.

Burton o rupse la fugă, ţinând potirul strâns în mână. Decât să-l piardă, mai bine să moară. Fără el, ar fi murit de foame ori ar fi trebuit să se descurce mâncând doar peşte şi muguri de bambus.

Aproape că reuşi. Văzu o breşă în faţă şi porni cu toată iuţeala într-acolo: doi titani încleştaţi, fiecare încordându-se să-l răstoarne pe celălalt, şi încă unul care bătea în retragere din faţa ploii de lovituri de bâtă date de un al patrulea. Însă în clipa când era cât pe ce să treacă printre ei, cei doi luptători se năruiră peste el.

Alerga destul de repede, astfel încât nu-l striviră cu totul sub ei, însă braţul unuia îl lovi peste călcâiul piciorului stâng. Izbitura fusese atât de cumplită, încât îi zdrobi piciorul de pământ şi-l făcu se se oprească instantaneu. Căzu în faţă şi începu să ţipe. Piciorul trebuie să fi fost frânt, iar muşchii se rupseseră de la un capăt la altul.

Cu toate acestea, încercă să se ridice şi să pornească şontâcăit spre Fluviu. O dată ajuns acolo, se putea îndepărta înot, asta dacă nu leşina din pricina durerilor. Făcu două salturi pe piciorul rămas întreg, însă şi-l simţi apucat strâns.

Se trezi zburând în aer, rotindu-se, apoi prins înainte de a-şi începe coborârea spre pământ.

Colosul îl ţinea într-o mână, la oarecare distanţă de ochi, iar degetele strânse pumn îl striveau în jurul pieptului. Abia mai respira; coastele ameninţau să-i plesnească.

Şi totuşi nu scăpase potirul din mână. Reuşi să-l lovească pe titan peste umăr.

Uşor, de parcă ar fi alungat o muscă, uriaşul atinse recipientul metalic cu securea şi i-l smulse din mână.

Dihania rânji şi-şi îndoi braţul, pentru a-l aduce pe Burton mai aproape. Burton cântărea peste optzeci de kilograme, dar braţul uriaşului nu tremura de încordare.

Vreme de o clipă, Burton privi direct în ochii albastru deschişi, scufundaţi în orbitele osoase. Nasul era împânzit de numeroase vinişoare roşiatice. Buzele stăteau ţuguiate din cauza prognatismului fălcii inferioare, iar nu, aşa cum crezuse la început, din cauza grosimii lor.

Apoi uriaşul scoase un urlet şi-l ridică pe Burton deasupra capului. Burton începu să lovească cu pumnii în braţul imens, ştiind că se chinuia în zadar, dar nedorind să rămână împietrit ca un iepure prins în capcană. Încercând să ignore situaţia cumplită în care se găsea şi concentrându-se, observă o serie de amănunte din jurul său.