Philip Farmer - Lumea fluviului (Înapoi la trupurile voastre răzleţite)

— Plăteşte! spuse Dumnezeu. Trăsăturile chipului se topiră, apoi se remodelară, devenind la fel ca ale lui Burton.

În visul avut cu cinci ani înainte, Dumnezeu nu-i dăduse răspuns. Acum însă vorbi:

— Fă astfel încât să merite efortul de a te fi resuscitat, neghiobule! M-am străduit din răsputeri şi m-am chinuit să vă ofer, ţie şi celorlalţi netrebnici, o a doua şansă.

— A doua şansă, pentru ce? întrebă Burton.

Se temu de răspunsul pe care i l-ar fi putut da Dumnezeu. Avu un sentiment de uşurare când Dumnezeu, Tatăl Atotputernic — abia acum văzu că singurul ochi al lui Iahveh-Odin dispăruse şi din orbita golită izbucneau flăcările iadului — nu-i răspunse. Se mistuise — ba nu, nu dispăruse, ci se metamorfozase într-un turn înalt şi cenuşiu, de forma unui cilindru, cu vârful ţâşnind din ceţurile întunecate din care răzbătea şi urletul mării tălăzuind.

— Potirul!

Îl văzu din nou pe omul care-i spusese de Marele Potir. Acesta auzise de la altul, care aflase de la o femeie care, la rândul ei ştia de la… şi aşa mai departe. Marele Potir era una dintre legendele povestite de miliardele de oameni care trăiau pe malurile Fluviului — acest Fluviu care se încolăcea ca un şarpe în jurul planetei, de la un pol la altul, născut dintr-un loc de neatins şi prăbuşindu-se într-unui inaccesibil.

Un om sau un sub-uman reuşise să urce munţii de la Polul Nord. Văzuse Marele Potir, Turnul Întunecat şi Castelul Ceţurilor cu puţin timp înainte de a luneca în gol. Ori fusese împins. Urlând, căzuse cu capul în jos în apele reci ale mării ascunse de ceaţă şi murise. Apoi, omul, sau sub-umanul, se trezise din nou undeva pe malurile Fluviului. Moartea nu era eternă aici, deşi nu-şi pierduse nimic din durere.

Povestise despre viziunea avută. Iar istoria se răspândise de-a lungul văii Fluviului mai iute decât dacă ar fi fost dusă de călători.

În felul acesta, Richard Francis Burton, eternul pelerin şi rătăcitor, tânjea să ia cu asalt redutele Marelui Potir. El avea să dezvăluie secretul resuscitării şi al acestei planete, fiindcă era convins că fiinţele care remodelaseră lumea construiseră şi acel turn.

— Mori, Hermann Göring! Mori, şi dă-mi pace! strigă omul în germană.

Burton deschise ochii. Nu putu vedea nimic în afară de licărul palid al nenumăratelor stele prin fereastra deschisă, situată de cealaltă latură a colibei.

Văzul i se obişnui cu forma lucrurilor întunecate dinăuntru şi-i văzu pe Frigate şi Loghu dormind pe saltelele lor de lângă peretele opus. Întoarse capul să vadă prosopul alb de mărimea unei pături cu care era învelită Alice. Ovalul palid al chipului ei era întors spre el, iar norul negru al părului se răsfirase pe podea.

În acea seară, ambarcaţiunea cu un singur catarg, pe care navigau el şi ceilalţi trei, ajunsese într-un tărâm primitor. Micuţul stat numit Sevieria era locuit în principal de englezi din secolul al şaisprezecelea, deşi conducătorul lor era un american care trăise la sfârşitul secolului al optsprezecelea şi, respectiv, începutul secolului al nouăsprezecelea. John Sevier, întemeietor al „statului lui Franklin”, care devenise mai târziu Tennessee, îi primise bine pe Burton şi pe oamenii săi.

Sevier şi populaţia de aici nu acceptau sclavia şi nu vroiau să-i reţină pe oaspeţi mai mult decât ar fi dorit aceştia să poposească. După ce le îngăduise să-şi încarce potirele pentru a se hrăni, Sevier îi invitase la o petrecere. Sărbătoreau Ziua Resuscitării; după aceea pusese pe cineva să-i conducă la căminul pentru oaspeţi.

Burton dormise dintotdeauna uşor, iar acum somnul lui devenise agitat şi neliniştit. Ceilalţi începuseră să respire regulat sau să sforăie cu mult înainte ca el să se lase pradă oboselii. După un vis interminabil, se trezise auzind vocea care pătrunsese în visurile lui. Hermann Göring, gândi Burton. Îl ucisese pe Göring, dar el trebuie să fi fost în viaţă undeva de-a lungul Fluviului. Omul care gemea şi striga în coliba alăturată o fi suferit şi el din cauza lui Göring, fie pe Pământ, fie în valea Fluviului?

Burton azvârli pătura de pe el şi se ridică repede, dar fără să scoată un sunet. Îşi fixă kiltul cu ajutorul clemelor magnetice, îşi încinse cureaua din piele de om şi verifică dacă în teaca din piele umană mai avea jungherul din cremene. Purtând în mână un assegai, adică un băţ scurt din lemn de esenţă tare cu vârful din cremene, părăsi coliba.

Împrejurimile erau luminate ca pe Pământ, într-o noapte cu lună plină. În absenţa lunii, cerul părea incendiat de stele uriaşe de nenumărate culori şi crâmpeie palide de gaz cosmic.

Căminele se găseau la o milă şi jumătate de Fluviu, pe un deal din al doilea şir colinar învecinat cu câmpia. Clădirile din lemn de bambus, compuse dintr-o singură încăpere cu acoperiş înclinat acoperit cu frunze, erau în număr de şapte. La o oarecare distanţă, sub ramurile enorme ale arborilor de fier sau sub stejarii sau pinii uriaşi, se aflau alte colibe. La jumătate de milă, pe coama unui deal înalt, era o îngrăditură mare de formă circulară, numită în limbajul comun „Casa rotundă”. Acolo dormeau conducătorii Sevieriei.

Pe malul Fluviului, la distanţă de jumătate de milă una de alta, fuseseră construite turnuri înalte din bambus. Pe platformele de pe care santi-nelele vegheau să nu fie atacaţi de invadatori ardeau torţe întreaga noapte.

După ce scrută umbrele de sub copaci, Burton merse câţiva paşi până la coliba de unde se auziseră gemetele şi strigătele.

Dădu în lături perdeaua din ierburi. Lumina stelelor căzu prin fereastra deschisă exact pe faţa celui care dormea. Lui Burton îi scăpă un şuierat de uimire. Lumina îi dezvăluia trăsăturile largi şi părul blond al unui tânăr pe care îl cunoştea.

Fiind desculţ, păşi fără să facă un zgomot. Cel adormit gemu şi, aruncându-şi un braţ peste faţă, se răsuci pe o parte. Burton încremeni, apoi îşi continuă înaintarea furişată. Puse assegaiul pe pământ, scoase jungherul şi, uşurel, îl aşeză cu vârful exact în scobitura de la baza gâtului. Braţul lunecă în lături; omul deschise ochii şi-l văzu pe Burton, care îşi apăsă palma peste gura lui deschisă.

— Hermann Göring! Nu mişca şi nu încerca să ţipi! O să te ucid!

Între umbrele din colibă, ochii albaştri spălăciţi ai lui Göring păreau întunecaţi, dar paloarea datorată spaimei ieşea în evidenţă. Tremurând, dădu să se ridice, apoi se prăbuşi când vârful din cremene îi scrijeli pielea.

— De când eşti aici? vru să ştie Burton.

— Cine?… întrebă Göring în engleză, apoi făcu ochii şi mai mari. Richard Burton? Visez? Tu eşti?

Burton detectă aroma gumei de visat în respiraţia lui Göring şi în mirosul sudorii care îmbibase salteaua. Neamţul era mult mai slab decât ultima oară când îl văzuse.

— Nu ştiu de câtă vreme sunt aici. Ce oră e?

— Cred că mai e o oră până în zori. E ziua de după Sărbătoarea Resuscitării.

— Atunci mă aflu aici de trei zile. Pot să iau o gură de apă? Am gâtlejul uscat ca al unei mumii.

— Nici nu-i de mirare. Eşti o mumie umblătoare, mai ales că ai devenit dependent de gumă.

Se ridică, făcând semn cu assegaiul către un vas din lut ars care se afla pe o măsuţă alăturată.

— Poţi bea, dacă asta vrei, dar să nu încerci vreo prostie.

Göring se ridică încet şi păşi nesigur către măsuţă.

— Sunt prea nevolnic să sar la bătaie, chiar dacă aş vrea.

Sorbi zgomotos din cană şi apoi luă un măr de pe masă. Muşcă din el şi întrebă: