Philip Farmer - Lumea fluviului (Înapoi la trupurile voastre răzleţite)

Călătoria prin canion dură aproape jumătate de oră. Trecerea îi îngrijoră pe unii — faptul că Frigate şi Ruach se temeau nu mira pe nimeni — dar îi şi însufleţi. Aventura izgonise, măcar pentru o vreme, aerul posomorât şi plictisit de pe feţele lor.

Hagiul pătrunse în apele unui lac scăldat de razele soarelui. Avea patru mile lăţime şi se întindea spre nord cât puteau vedea cu ochii. Munţii se trăseseră în lături; câmpiile de pe ambele maluri reveniră la lăţimea de o milă.

Văzură imediat vreo cincizeci de ambarcaţiuni de tot felul, începând cu bărci scobite din trunchiuri de pin şi terminând cu vase cu două catarge, construite din lemn de bambus. Majoritatea lăsau impresia că ieşiseră la pescuit. Spre stânga, la depărtare de o milă, se afla nelipsita piatră-potir şi de-a lungul malului se zăreau siluete întunecate. În spatele lor, pe câmpie şi pe dealuri, erau colibe din bambus ridicate în stilul arhitectural pe care Frigate îl numea neopolinezian sau, uneori, riveran post-mortem.

În dreapta, la jumătate de milă de ieşirea din canion, se înălţa un fort construit din buşteni. În faţa acestuia se găseau zece docuri impunătoare din buşteni, de care erau legate diverse ambarcaţiuni mari şi mici. La câteva secunde după apariţia Hagiului, se auziră bătăi de tobe, pesemne confecţionate din trunchiuri goale de copaci cu membrana din piele de peşte sau de om. În faţa fortului se strânsese deja o mare de oameni, iar mulţi ieşeau ca furnicile din fort sau din colibele aflate în spatele lui. Aceştia se urcară claie peste grămadă în bărci şi porniră spre larg.

Siluetele aflate pe malul stâng lansau şi ele la apă bărci, canoe şi nave cu un singur catarg.

Agitaţia părea să sugereze că de pe ambele maluri erau trimise ambarcaţiuni într-o competiţie pentru capturarea catamaranului.

Burton manevră ambarcaţiunea în volte, aşa cum se cuvenea pentru a căpăta viteză şi, în câteva rânduri, reuşi să se strecoare printre bărci. Oamenii de pe malul drept aveau o distanţă mai mică de parcurs; erau albi şi bine înarmaţi, dar nu catadicseau să folosească arcurile. Un bărbat postat la prova unei canoe având treizeci de vâslaşi le strigă în germană să se predea:

— Nu veţi păţi nimic!

— Venim cu gânduri paşnice! urlă Frigate.

— Ştie! spuse Burton. E limpede că n-o să-i atacăm cu puţinii oameni pe care-i avem.

Acum răpăitul se auzea din toate părţile. Răsuna de parcă toate tobele de pe ambele maluri ale lacului se treziseră la viaţă. Pretutindeni viermuiau oameni, toţi înarmaţi, lansând bărci în încercarea de a le tăia drumul. Ambarcaţiunile care porniseră mai devreme în urmărirea lor pierdeau viteză.

Burton şovăi o clipă. Să întoarcă din drum şi să intre din nou în canal, pentru a reveni în cursul nopţii? Se putea dovedi o manevră primejdioasă, întrucât pereţii înalţi de şase mii de metri împiedicau lumina stelelor şi a norilor gazoşi să pătrundă în canion. Ar însemna să navigheze aproape orbeşte.

Pe de altă parte, Hagiul părea mai rapidă decât oricare navă duşmană. Asta deocamdată. Din depărtare se vedeau apropiindu-se cu rapiditate câteva veliere. Acestea aveau de partea lor curentul şi vântul, iar dacă el le ocolea, erau ele în stare să-l prindă din urmă când vor schimba direcţia de mers? Toate ambarcaţiunile pe care le văzuse până acum erau înţesate de oameni, făcându-le să piardă din viteză şi manevrabilitate. Chiar având aceleaşi calităţi ca Hagiul, nici una nu putea naviga la fel de repede, din cauza încărcăturii suplimentare. Hotărî să-şi continue cursa în amonte. Zece minute mai târziu, în vreme ce schimba drumul pentru a veni cu prova în vânt, o canoe mare îi tăie calea. În ea erau şaisprezece vâslaşi pe fiecare latură, iar la pupa şi la prova avea câte o punte minusculă. Pe aceste punţi stăteau câte doi oameni lângă nişte catapulte montate pe piedestale din lemn. Cei doi bărbaţi de la prova aşezară pe platanul catapultei un obiect rotund din care ieşea fum. Unul trase piedica şi braţul armei se lovi de traversă. Canoea se cutremură, iar gâfâielile ritmice ale vâslaşilor înregistrară o pauză. Obiectul fumegând zbură, descriind un arc larg, până ajunse la aproximativ şase metri în faţa Hagiului şi la trei metri deasupra apei. Explodă cu un zgomot puternic, producând mult fum, pe care vântul îl risipi aproape imediat.

Câteva dintre femei scoaseră ţipete de spaimă, iar unul dintre bărbaţi lăsă să-i scape un strigăt. „Deci în zona asta se găseşte sulf, gândi Burton, „altfel n-ar fi reuşit să facă praf de puşcă.”

Ridică glasul la Loghu şi Esther Rodriguez, cerându-le să treacă la eche. Amândouă păliseră, dar păreau destul de calme, deşi nici una nu mai văzuse bombe până atunci.

Gwenafra fusese adăpostită în teugă. Alice avea un arc din lemn de tisă şi o chivără cu săgeţi în spinare. Pielea ei albă contrasta vădit cu buzele rujate şi ochii machiaţi cu verde. Dar ea trecuse prin cel puţin zece bătălii purtate pe apă, şi rămăsese de fiecare dată neclintită ca stâncile de la Dover. Alice era cel mai bun arcaş din tot grupul. Burton era un ţintaş neîntrecut cu arme de foc, însă îi lipsea practica tragerii cu arcul. Kazz putea întinde coarda arcului din corn de balaur de fluviu mai bine decât Burton, însă era un ţintaş jalnic. Frigate pretindea că nici nu avea să fie bun vreodată; ca la majoritatea sălbaticilor, simţul perspectivei era foarte slab dezvoltat.

Oamenii de la catapulte nu mai plasară un alt proiectil pe platanul armei. Primul fusese evident un semnal de avertizare pentru a-i determina să oprească. Burton nu voia să facă asta nici în ruptul capului. Urmăritorii de până acum ar fi putut să-i facă ciur cu săgeţi. Faptul că se abţinuseră însemna că doreau să-i prindă pe membrii echipajului vii şi nevătămaţi.

Canoea, cu prova înspumată şi cu vâslaşii scoţând strigăte ritmice la unison, trecu foarte aproape de prova Hagiului. Cei doi bărbaţi de pe puntea prova săriră, iar canoea se clătină. Unul dintre ei căzu în apă şi atinse doar cu degetele copastia ambarcaţiunii. Celălalt ateriză în genunchi pe punte. Strângea între dinţi un cuţit din lemn de bambus; la centură avea două teci, în care se aflau o toporişcă din piatră şi un stilet din corn de peşte. Vreme de o clipă, cât încercă să se agaţe de puntea umedă pentru a se ridica, privi cu ochi mari spre Burton. Părul îi era blond, ochii albaştri, iar chipul lui avea o frumuseţe clasică. Intenţia lui era de a răni unul sau doi membri ai echipajului, iar apoi să sară peste bord, probabil cu vreo femeie în braţe şi, în timp ce el le-ar fi dat de lucru, tovarăşii săi, abordând, ar fi năvălit cu toţii, şi astfel totul s-ar fi terminat fără luptă.

Nu avea şanse prea mari de a-şi duce planul la bun sfârşit; pesemne că ştia asta, dar nu se sinchisea. Majoritatea oamenilor se temeau de moarte, întrucât spaima făcea parte din structura lor cea mai intimă şi reacţionau instinctiv. Puţini erau aceia care-şi înfrângeau sentimentul de teamă, iar alţii nu erau conştienţi de el.

Burton făcu un pas în faţă şi-l lovi pe bărbat cu securea în tâmplă. Omul deschise gura; cuţitul din bambus căzu, iar el se prăbuşi cu faţa în jos pe punte. Burton ridică de jos cuţitul, desfăcu centura omului şi-l împinse cu piciorul peste bord. Văzând asta, din canoea care făcu cale întoarsă se auziră strigăte furioase. Burton văzu că se apropiaseră periculos de mult de mal şi dădu ordin de voltă în vânt. Ambarcaţiunea se întoarse cu o sută optzeci de grade, iar ghiul veni la drumul dorit. După aceea, porniră să traverseze Fluviul, având în faţă vreo zece ambarcaţiuni care veneau să-i intercepteze. Trei dintre ele erau bărci scobite, de patru persoane, patru erau ca-noe de război, iar cinci, goelete cu două catarge. Acestea din urmă aveau la bord mai multe catapulte şi numeroşi oameni înarmaţi.