Philip Farmer - Lumea fluviului (Înapoi la trupurile voastre răzleţite)

La jumătatea Fluviului, Burton ordonă ca Hagiul să întoarcă în vânt cu o sută optzeci de grade. Manevra permise navelor cu pânze să se apropie mai mult, dar el anticipase această situaţie. Strângând din nou vântul, ambarcaţiunea tăie apa printre cele două goelete. Veniseră atât de aproape, încât reuşise să vadă limpede trăsăturile oamenilor de la bordul ambelor nave. Majoritatea erau albi, începând cu bruneţi şi terminând cu blonzi nordici. Căpitanul vasului de la babord strigă în germană către Burton, cerându-i să se predea:

— Nu vă vom face nici un rău dacă cedaţi de bunăvoie, dar vă vom tortura dacă veţi continua să ripostaţi!

Vorbea germana cu un accent unguresc.

Drept răspuns, Burton şi Alice traseră două săgeţi. Cea slobozită de Alice trecu razant pe lângă căpitan, însă îl nimeri pe timonier, care se împletici şi căzu pe spate, rostogolindu-se peste balustradă şi ajungând în apă. Vasul îşi schimbă imediat direcţia spre pupa. Căpitanul se repezi la timonă, iar cea de-a doua săgeată din arcul lui Burton pătrunse în partea din spate a genunchiului său.

Cele două goelete se ciocniră la un oarecare unghi, făcând un zgomot puternic şi azvârlind în aer frânturi de lemn din bordaje. Oamenii urlară îngroziţi şi căzură pe punte sau peste bord. Cu toate că cele două vase nu se scufundaseră, nici unul nu mai putea continua vânătoarea.

Cu o clipă înainte de ciocnire, arcaşii de la bordul lor trăseseră însă cu săgeţi aprinse, dintre care vreo zece se înfipseseră în pânzele din bambus ale Hagiului. De corpul săgeţilor fuseseră legate şomoioage de iarbă uscată îmbibate cu terebentină obţinută din răşină de pin, iar flăcările, alimentate de vântul puternic, cuprinseră velele imediat.

Burton trecu la eche în locul femeilor şi strigă câteva ordine. Membrii echipajului lăsară în apă vase din lut şi potire şi apoi aruncară apă peste flăcări. Loghu, care se putea căţăra ca o maimuţă, urcă pe catarg cu o frânghie pe umăr. Dădu drumul la un capăt al frânghiei şi trase sus vasele cu apă.

Celelalte goelete şi câteva canoe profitară de această situaţie şi se apropiară. Una dintre ele urma un drum care o aducea exact în calea Hagiului. Burton cârmi încă o dată în vânt, dar acum ambarcaţiunea era lentă din cauza greutăţii lui Loghu, aceasta aflându-se pe catarg. Ambarcaţiunea se roti nebuneşte, întrucât oamenii nu reuşiră să manevreze pânzele cum se cuvenea, iar alte săgeţi aprinse loviră în ele, întinzând incendiul. Câteva săgeţi se înfipseră în punte. Vreme de o clipă, Burton crezu că inamicul se răzgândise şi încerca să-i doboare. Dar arcaşii greşiseră dinadins ţinta.

Hagiul despică apa printre două goelete. Căpitanii şi echipajelor de pe ele rânjeau. Probabil că de multă vreme nu mai avuseseră prilejul să se distreze vânând vreo navă. Cu toate acestea, membrii echipajelor se adăpostiră pe după balustrade, lăsându-i pe ofiţeri, timonieri şi arcaşi în bătaia săgeţilor trase de pe Hagiul. Se auzi un vâjâit şi săgeţi cu capetele roşii şi cozile albastre străpunseră pânzele în zeci de locuri; o parte intrară în catarg sau în ghiu, altele căzură sfârâind în apă, iar una trecu la câţiva centimetri de capul lui Burton.

În timp ce Esther se afla la cârmă, Alice, Ruach, de Greystock, Wilfreda şi el însuşi sloboziseră săgeţi. Loghu rămăsese ca îngheţată pe catarg, aşteptând ca ploaia de săgeţi să se oprească. Dintre cele cinci săgeţi, trei îşi găsiră ţinta: un căpitan, un timonier şi un marinar care scosese capul din ascunzătoare la momentul cel mai nepotrivit.

Se auzi strigătul disperat al Estherei şi Burton se răsuci pe călcâie să vadă ce se întâmplase. Canoea venise din spatele goeletei şi se afla la mai puţin de un metru de prova ambarcaţiunii. Coliziunea directă nu putea fi evitată. Cei doi oameni de pe platformă tocmai săreau în apă, iar vâslaşii se ridicaseră în picioare, sau încercau s-o facă, pentru a se arunca peste bord. Hagiul izbi canoea la babord în imediata apropiere a provei, spintecând-o şi azvârlind membrii echipajului în Fluviu. Cei de pe Hagiul se treziră propulsaţi înainte, iar de Greystock se prăbuşi în apă. Burton alunecă, răzuindu-şi pielea de pe burtă, faţă şi genunchi.

Esther fusese smulsă de la eche şi aruncată de-a rostogolul pe punte, lovindu-se de rama gurii de magazie a teugii. Rămăsese acolo nemişcată.

Burton privi în sus. Vela ardea fără speranţă de a mai fi salvată. Loghu nu mai era pe catarg, prin urmare fusese azvârlită în momentul impactului. Ridicându-se apoi în picioare, o văzu lângă de Greystock, îndreptându-se către Hagiul. Apa din jurul lor fierbea de mişcările dezordonate din braţe ale ocupanţilor canoei, dintre care mulţi, judecând după strigătele lor deznădăjduite, nu ştiau să înoate.

Burton strigă oamenilor să-i ajute pe cei doi să urce la bord, în timp ce el cercetă stricăciunile. Amândouă provele crăpaseră în urma ciocnirii, iar apa năvălea înăuntru. Fumul ce ieşea din velă şi catarg se învălătucea spre ei, făcându-le pe Alice şi Gwenafra să se înăbuşe.

Dinspre nord se apropia iute o canoe de război; cele două goelete navigau în vânt spre ei.

Ar fi putut lupta şi provoca pierderi în rândul duşmanilor, care s-ar fi abţinut să-i omoare. Ori ar fi putut încerca să scape înot. Oricum ar fi procedat, până la urmă tot ar fi fost prinşi.

Îi traseră la bord pe Loghu şi de Greystock. Frigate îi raportă că Esther încă nu-şi recăpătase cunoştinţa. Ruach îi luă pulsul, îi desfăcu pleoapele şi apoi se întoarse la Burton.

— N-a murit, dar nici n-o să-şi revină prea curând.

— Voi, femeile, ştiţi ce veţi păţi. Voi hotărâţi, desigur, dar eu vă sugerez să înotaţi cât de adânc puteţi şi să luaţi o gură zdravănă de apă. Vă veţi trezi mâine, nou-nouţe.

Din teugă apăru Gwenafra. Îşi încrucişase braţele şi privea la ei, fără să plângă, dar înspăimântată. Burton o cuprinse cu un braţ, trăgând-o lângă el, şi spuse:

— Alice! Ia-o cu tine!

— Unde? făcu Alice mirată.

Se uită la canoe, apoi spre el. Tuşi iarăşi când fumul o înconjură, de aceea încercă să meargă în direcţia din care bătea vântul.

— Când o să cobori, zise el şi făcu un gest către Fluviu.

— Nu pot.

— Doar nu vrei s-o laşi pe mâna acestor oameni. E doar un copil, dar asta nu le va înmuia inimile.

Alice arata ca şi cum chipul îi era gata să se topească şi să fie spălat de lacrimi. Cu toate acestea, reuşi să-şi controleze sentimentele.

— Prea bine, acceptă ea. Acum nu mai e un păcat să-ţi pui capăt zilelor. Sper numai…

— Da, spuse el.

Nu tărăgănă cuvântul; acum nu era momentul potrivit pentru aşa ceva. Canoea se afla la vreo doisprezece metri de ei.

— Locul în care mă voi trezi ar putea fi la fel de bun sau de rău ca şi acesta, spuse Alice. Iar Gwenafra are să fie singură. Ştii că şansele de resuscitare în acelaşi loc sunt reduse.

— N-avem ce face.

Ea strânse din buze, apoi izbucni:

— O să lupt până în ultima clipă. După aceea…

— Cred că-i prea târziu, remarcă el.

Ridică arcul şi scoase o săgeată din chivără. De Greystock şi-l pierduse pe-al lui, aşa că-l luă pe al lui Kazz. Primitivul puse o piatră în praştie şi începu s-o învârtă, apoi Lev făcu acelaşi lucru. Monat folosi arcul Estherei, întrucât şi al lui căzuse în Fluviu.

Căpitanul canoei le strigă în germană:

— Lăsaţi jos armele! Nu veţi păţi nimic!