Philip Farmer - Lumea fluviului (Înapoi la trupurile voastre răzleţite)

Apoi, fiind lovit cu capătul unei suliţe în rinichi, se prăbuşi în genunchi, urlând de durere.

Blondul vorbi în engleză, cu puternic accent nemţesc:

— Nu mai recurgeţi la brutalităţi decât dacă vă ordon eu. Lăsaţi-i să spună ce-au de spus. După aceea, îi măsură din cap până în picioare şi adăugă: Da, sunt Hermann Göring.

— Cine-i Göring? se miră Burton.

— Prietenul tău are să-ţi povestească mai târziu, spuse neamţul. Dacă veţi mai apuca. Minunata rezistenţă pe care aţi opus-o oamenilor mei nu m-a supărat. Admir oamenii care ştiu să lupte. Judecând după câţi supuşi de-ai mei aţi ucis, nu mi-ar strica deloc oameni tari ca voi. Vă ofer această şansă. Sunteţi adevăraţi bărbaţi. Veniţi alături de mine şi veţi trăi regeşte, având la dispoziţie mâncare, băutură, tutun şi femei după pofta inimii. Altfel veţi munci pentru mine ca nişte sclavi.

— Pentru noi, îl corectă în engleză celălalt bărbat. Hermann, ai uitat că am şi eu un cuvânt de spus in aceasta problema.

Göring zâmbi, chicoti şi răspunse:

— Desigur! Numai că foloseam singularul majestăţii, ca să zicem aşa. Prea bine, noi. Dacă juraţi să ne slujiţi, şi-ar fi mult mai avantajos dac-o faceţi, veţi jura credinţă faţă de mine, Hermann Göring, şi fată de regele Romei antice, Tullius Hostilius.

Burton îl privi mai atent pe acesta din urmă. Să fie cu adevărat legendarul rege al Romei antice? Al acelei Rome de pe vremea când era un sătuc ameninţat de alte triburi italice, sabinii, aequi şi volsci, la rândul lor dislocaţi de umbrieni, ei înşişi izgoniţi de etrusci? Să fie acesta Tullius Hostilius, succesorul războinic al lui Numa Pompilius? Nimic nu-l deosebea de miile de oameni pe care Burton îi văzuse pe străzile Sienei. Cu toate acestea, dacă era cine pretindea, putea deveni o comoară nepreţuită, din punct de vedere istoric şi lingvistic. Fiind el însuşi etrusc, pe lângă latina preclasică şi sabina, trebuia să cunoască limba etruscă, ba chiar şi greaca vorbită în Campania. Poate că-l cunoscuse şi pe Romulus, presupusul întemeietor al Romei. Ce istorii ar fi putut povesti omul acesta!

— Ei bine?!

— Cu ce ne alegem dacă venim alături de voi? întrebă Burton.

— Întâi trebuie să fiu… să ne asigurăm că sunteţi oamenii de care avem nevoie. Cu alte cuvinte, oameni care să execute imediat şi fără să crâcnească tot ce ordonăm noi. Vă vom supune la un mic test.

Dădu un ordin şi, câteva clipe mai târziu, în faţa lui fură aduşi câţiva prizonieri. Toţi erau scheletici şi ologi.

— S-au rănit muncind la cariera de piatră sau ridicând aceste ziduri, explică Göring. În afară de doi, care au fost prinşi în vreme ce încercau să evadeze, toţi vor fi ucişi, întrucât nu ne mai sunt de folos. Prin urmare, puteţi să-i ucideţi fără să ezitaţi, pentru a vă dovedi hotărârea de a ne sluji. În plus, sunt evrei. Ce să ne mai încurcăm cu ei?

Campbell, roşcovanul care o azvârlise pe Gwenafra în Fluviu, îi întinse lui Burton o bâtă ţintată cu lame de cuarţ. Doi gardieni îl înşfăcară pe unul dintre sclavi şi-l siliră să se aşeze în genunchi. Omul era blond şi înalt, având ochii albaştri şi un profil grecesc; îl privi fix şi dispreţuitor pe Göring şi scuipă spre el.

Göring pufni în râs:

— Are aroganţa specifică rasei. Dac-aş vrea, l-aş putea transforma într-o masă însângerată de carne care să-şi cerşească moartea. Dar mie nu-mi place tortura. Compatriotul meu ar dori să-l treacă prin proba focului, dar, în adâncul inimii, eu sunt mai uman.

— Eu nu ucid decât în legitimă apărare sau pentru a-i proteja pe cei slabi, spuse Burton. Nu-s un ucigaş.

— Uciderea acestui evreu va fi o acţiune de autoapărare, îi răspunse Göring. Dacă n-o faci, vei muri şi tu. Numai că te vei chinui mult.

— Nu vreau s-o fac, spuse Burton.

Göring oftă:

— Of, englezii ăştia! Ei bine, aş prefera să te am de partea mea. Dar dacă nu vrei să procedezi înţelept, treaba ta. Tu ce zici? îl întrebă el pe Frigate.

Acesta, încă suferind cumplit, îi răspunse:

— Pentru câte-ai făptuit, cenuşa ta a ajuns într-un morman de gunoi de la Dachau. Vrei să repeţi şi aici acţiunile criminale de pe Pământ?

Göring izbucni în râs:

— Ştiu ce mi s-a întâmplat. Mi-au spus-o mulţi sclavi evrei. Arătă către Monat. Ce-i cu arătarea asta?

Burton îl lămuri. Göring luă un aer serios, apoi spuse:

— În el n-aş putea avea încredere. El merge direct în lagărul de muncă. Tu, ăla de colo, maimuţoiule. Ce zici?

Spre surprinderea lui Burton, Kazz făcu un pas înainte:

— Eu ucide pentru tine. Nu vreau sclav să fiu.

În vreme ce gardienii îşi plecară suliţele, gata să-l străpungă dacă ar fi vrut să folosească arma în alte scopuri, Kazz luă bâta. Îi privi urât pe sub sprâncenele groase, apoi o ridică. Se auzi un pocnet surd şi sclavul se prăbuşi înainte, cu faţa la pământ. Kazz înapoie bâta lui Campbell şi se dădu în lături. Nu se uită spre Burton.

— Să adunaţi toţi sclavii în seara asta, spuse Göring, şi să li se arate ce pot păţi dacă încearcă să fugă. Evadaţii vor fi prăjiţi o vreme, apoi scutiţi de chinuri. Distinsul meu coleg va mânui bâta personal. Îi place treaba asta. Arătă apoi spre Alice. Aceea de colo. O iau eu.

Tullius ţâşni în picioare.

— Ba nu. Şi mie place la ea. Celelalte iei tu, Hermann. Le las la tine pe amândouă. Asculta, ea place mult la mine. Arata puţin aristocrata. O regina?

Burton scoase un muget, smulse bâta din mâna lui Campbell şi sări pe masă. Göring se dădu brusc înapoi, cât pe ce să primească o lovitură în cap. În acelaşi timp, romanul împunse cu suliţa şi-l răni în umăr pe Burton care, ţinând strâns bâta în mână, se răsuci şi lovi arma făcând-o să cadă din mâna lui Tullius.

Ţipând, sclavii se azvârliră asupra gardienilor. Frigate smulse o suliţă şi-l izbi în cap pe Kazz, care se lăsă moale la pământ. Monat lovi un paznic în vintre şi puse mâna pe suliţa lui.

Burton nu-şi mai aminti nimic din ce se întâmplă după aceea. Se trezi la câteva ore după amurg. Îl durea capul mai rău decât până atunci. Coastele şi umerii îi înţepeniseră de durere. Zăcea pe iarba dintr-o îngrăditură făcută din buşteni de pin, cu diametrul de aproximativ cincisprezece metri. La înălţimea de patru metri şi jumătate se afla o pasarelă de-a lungul căreia vegheau gărzile.

Când se ridică în capul oaselor, scoase un geamăt. Frigate, care stătea ghemuit lângă el, îi spuse:

— Mi-era teamă că n-o să-ţi mai revii.

— Unde sunt femeile? se interesă Burton.

Frigate începu să plângă. Burton clătină din cap şi-l încurajă:

— Termină cu boceala. Unde sunt?

— Unde naiba crezi c-au ajuns? Of, Dumnezeule!

— Nu te mai gândi la ele. Nu le poţi ajuta cu nimic. Cel puţin deocamdată. De ce nu m-au ucis după ce l-am atacat pe Göring?

Frigate îşi şterse lacrimile din ochi şi-i răspunse:

— Nu pricep. Pesemne că ne păstrează pe amândoi pentru a ne arde de vii. Drept exemplu. Mai bine ne omorau.

— Cum asta, abia ai ajuns în rai şi vrei să-l şi pierzi? îl luă Burton peste picior.

Începu să râdă. dar se opri, săgetat de o durere de cap.

Ceva mai târziu, Burton discută cu Robert Spruce, un englez născut la Kensington în 1945. Acesta îi spuse că Göring şi Tullius ajunseseră la putere în urmă cu mai puţin de o lună.

Deocamdată, le dădeau pace vecinilor. Era sigur că vor încerca să cucerească teritoriile învecinate, inclusiv cele ale indienilor Onondaga, stabiliţi de partea cealaltă a Fluviului. Până acum nu evadase nici un sclav pentru a duce vestea despre intenţiile lui Göring.