Philip Farmer - Lumea fluviului (Înapoi la trupurile voastre răzleţite)

O secundă mai târziu, străpuns de săgeata trasă de Alice, se prăbuşi de pe platformă, strivind un vâslaş. O altă săgeată, pornită probabil din arcul lui de Greystock, îl făcu pe cel de-al doilea om aflat pe platformă să se răsucească în loc şi să cadă în apă. O piatră îl lovi în umăr pe un vâslaş care scoase un ţipăt şi se prăbuşi. O altă piatră îl izbi în cap pe un alt vâslaş, care scăpă rama din mână.

Canoea se apropia din ce în ce. Cei doi oameni de pe platforma pupa îşi îndemnau echipajul să nu se oprească. Apoi se prăbuşiră şi ei, străpunşi de săgeţi.

Burton se uită în spate. Cele două goelete îşi coborau pânzele. Era limpede că ele vor veni uşor până în dreptul catamaranului, iar marinarii de pe ele vor azvârli ancorele de abordaj. Dar dacă se apropiau prea mult, cele două nave puteau lua foc.

Canoea, care din echipajul complet avea acum la bord paisprezece morţi sau oameni prea grav răniţi pentru a mai putea lupta, abordă catamaranul prin pintenare. Cu o clipă înainte ca prova canoei să se înfigă în bordul Hagiului, supravieţuitorii îşi abandonară vâslele şi ridicară scuturile mici şi rotunde din piele. Chiar şi aşa. două săgeţi le străpunseră şi se înfipseră în braţele oamenilor. Rămăseseră totuşi douăzeci de oameni împotriva a şase bărbaţi, cinci femei şi un copil.

Dar unul dintre ei era un bărbat păros de un metru şi optzeci, cu o putere înspăimântătoare, înarmat cu o secure, Kazz, care sări în sus exact când canoea se înfipse în copastie la tribord şi ateriză la o clipă după ce ea se oprise. Sfărâmă două ţeste cu securea şi apoi lovi în fundul bărcii. Bolborosind, apa începu să pătrundă în canoe, iar de Greystock, răcnind ceva în engleza medie vorbită în Cumberland, sări alături de Kazz. Într-o mână avea un stilet, iar în cealaltă, o măciucă din stejar cu ţepuşe din cremene.

Restul oamenilor de pe catamaran continuară să tragă săgeţi. Deodată, Kazz şi de Greystock se căţărară înapoi la bord, întrucât canoea se scufunda, ducând în adânc morţii, muribunzii şi supravieţuitorii înspăimântaţi. Unii se înecară, alţii se îndepărtară înot ori încercară să se agaţe de copastia Hagiului. Aceştia căzură înapoi în apă cu degetele ciopârţite sau strivite.

Deodată, un obiect căzu plescăind pe punte lângă Burton, care simţi apoi ceva încolăcindu-i-se în jurul gâtului. Se răsuci şi reteză frânghia din piele ce-i strângea beregata. Făcu un salt în lături, evitând-o pe următoarea, şi smuci puternic de frânghie, trăgându-l pe cel care-o aruncase peste balustradă. Strigând disperat, omul îşi pierdu echilibrul şi căzu cu un bufnet pe puntea catamaranului, lovindu-se la umăr. Burton îi zdrobi faţa cu securea.

De pe punţile celor două goelete soseau alţi şi alţi luptători, iar frânghiile cu laţ la capăt cădeau pretutindeni. Fumul şi flăcările incendiului sporeau vacarmul şi confuzia, deşi acestea le slujeau mai mult supravieţuitorilor de pe Hagiu decât atacanţilor.

Burton strigă la Alice să o ia pe Gwenafra şi să se arunce în Fluviu. N-o putea găsi şi, pe de altă parte, trebuia să pareze loviturile de suliţă ale unui negru solid. Omul părea să fi uitat ordinul de a-l captura pe Burton de viu; era hotărât să-l ucidă. Burton izbi suliţa, deviind-o, şi se răsuci, reuşind să provoace negrului o rană la gât. Îşi continuă mişcarea de rotaţie, simţi o durere ascuţită în coaste, alta în umăr, dar doborî doi oameni şi se aruncă în apă. Căzu între goeletă şi Hagiu, se scufundă, lăsă toporişca să se ducă în adânc şi-şi scoase stiletul din teaca de la brâu. Când ieşi la suprafaţă, dădu cu ochii de un bărbat ciolănos, cu părul roşcovan, care o ridicase pe Gwenafra în aer, deasupra capului, azvârlind-o apoi departe în apă.

Burton se scufundă din nou şi când ieşi să ia o gură de aer, văzu faţa Gwenafrei la mai puţin de un metru. Era cenuşie, iar ochii aveau o strălucire mată. Înainte de a reuşi s-o atingă, ea se duse la fund. Plonjă după ea, o prinse şi o trase la suprafaţă. Avea vârful unui corn de peşte înfipt în spate.

Lăsă cadavrul să se ducă la fund. Nu înţelegea de ce omul preferase s-o ucidă când ar fi putut s-o facă prizonieră fără probleme. Pesemne că o înjunghiase Alice, iar individul îşi închipuise că fetiţa era moartă de-a binelea, motiv pentru care o azvârlise ca hrană pentru peşti.

Din vălmăşagul de fum ţâşni un bărbat, urmat de al doilea. Primul era mort, având gâtul rupt; celălalt încă trăia. Burton îşi petrecu braţul pe după gâtul lui şi-l înjunghie la îngemănarea dintre falcă şi ureche. Omul încetă să se mai zbată şi se duse încet la fund.

Cu faţa şi umerii mânjite de sânge, din fum apăru Frigate, care se aruncă. Intră în apă la un unghi ascuţit şi plonjă spre adânc. Burton înotă spre el cu intenţia de a-l ajuta. N-avea rost să mai urce la bord. Puntea era înţesată de oameni încleştaţi în luptă şi de ambarcaţiune se apropiau numeroase canoe şi bărci scobite.

Frigate scoase capul din apă. Pielea i se curăţase, cu excepţia rănilor din care încă şiroia sângele. Burton ajunse lângă el şi-l întrebă:

— Femeile au reuşit să scape?

Frigate dădu din cap în semn că nu, apoi strigă:

— Fii atent!

Burton se făcu ghem pentru a plonja spre adânc. Lovi ceva cu picioarele; continuă să se scufunde, dar nu-şi putu duce la bun sfârşit intenţia de a înghiţi apă. Hotărî să lupte până vor trebui să-l ucidă.

Ieşind din nou la suprafaţă, observă că în jurul său erau o mulţime de oameni care săriseră în apă după el şi după Frigate. Americanul, semicon-ştient, era tras către o canoe. Trei oameni se apropiară de Burton, care-i înjunghie pe doi dintre ei; dar un bărbat aflat într-o canoe îl izbi cu o bâtă în moalele capului.

Fură duşi pe mal până în apropierea unei construcţii mari, aflată dincolo de un zid alcătuit din buşteni de pin. Burton simţea cum îi vuieşte capul la fiecare pas. Rănile de la umăr şi coaste îl dureau, însă hemoragia se oprise. Construită din buşteni de pin, fortăreaţa avea etaj şi era păzită de multe santinele. Prinşii trecură pe poarta uriaşă şi masivă. Traversară curtea acoperită de iarbă, care măsura aproape douăzeci de metri în lăţime şi, după ce păşiră printr-o alta poartă mare, ajunseră într-o sală de cinci-sprezece metri lungime şi nouă lăţime. Cu excepţia lui Frigate, care era prea slăbit, rămaseră cu toţii în picioare în faţa unei mese impunătoare de formă rotundă, făcută din lemn de stejar. Îşi încordară privirea din pricina întunericului dinăuntru şi, în cele din urmă, reuşiră să vadă doi bărbaţi aşezaţi la masă. Pretutindeni se aflau gărzi înarmate cu suliţe, bâte şi securi din piatră. O scară de lemn aflată la un capăt al sălii ducea către o pasarelă cu balustrade înalte. De sus erau urmăriţi de câteva femei.

Unul dintre bărbaţii de la masă era scund şi musculos. Avea corpul acoperit cu păr creţ, nasul coroiat şi ochii reci şi nemiloşi ca ai unui şoim. Cel de-al doilea era ceva mai înalt, avea părul blond, ochi probabil albaştri, deşi culoarea era greu de precizat din pricina luminii scăzute, şi faţa mare, tipic teutonică. Burdihanul umflat şi începutul de guşă stăteau dovadă că omul consuma din plin băutura şi hrana pe care le lua din potirele sclavilor.

Frigate se aşezase pe iarbă, dar, la un semnal al bărbatului blond, se trezi tras brusc în picioare. Frigate se uită la el şi spuse:

— Arăţi ca Hermann Göring în tinereţe.