Philip Farmer - Lumea fluviului (Înapoi la trupurile voastre răzleţite)

Prinsă într-o conversaţie, alături de el se afla concubina sa actuală, născută Mary Rutherford în 1637, devenită Lady Warwickshire, care murise în 1674. Era englezoaică, dar născută cu trei sute de ani mai târziu decât el, astfel că între atitudinile şi faptele lor apăreau multe diferenţe. Din câte îşi dădea seama Burton, convieţuirea lor nu avea să mai ţină mult.

Kazz stătea răsfirat pe punte, ţinându-şi capul în poala Fatimei, o turcoaică pe care o cunoscuse în cursul unei escale pentru masa de prânz. Fa-tima, după cum se exprimase Frigate, părea să se „dea în vânt după oameni păroşi”. Aceasta era explicaţia lui pentru obsesia manifestată de soţia unui brutar din Ankara secolului şaptesprezece faţă de Kazz. Îl considera interesant din toate punctele de vedere, dar păroşenia lui îi dădea stări vecine cu extazul. Toată lumea se arăta încântată de situaţia asta, îndeosebi Kazz. În cursul călătoriei, el nu văzuse nici măcar o femeie din rasa lui, deşi auzise de existenţa câtorva. Majoritatea femeilor se fereau din calea lui din pricina înfăţişării brutale şi a părului abundent de pe tot corpul. Înainte de a o cunoaşte pe Fatima, nu avusese o concubină permanentă.

Micuţul Lev Ruach se rezema de peretele dinspre prova al teugii, făcând o praştie din piele de peşte cu corn. Săculeţul de lângă el conţinea circa treizeci de pietre culese în cursul ultimelor douăzeci de zile. Alături de el, vorbind repede şi arătându-şi neîncetat dinţii lungi şi albi, se afla Esther Rodriguez. Ea o înlocuise pe Tanya, care îl cicălea pe Lev înainte de plecarea în voiaj a ambarcaţiunii. Tanya era o femeie scundă şi atrăgătoare, dar părea mereu nemulţumită de bărbaţii ei, încercând să-i „remodeleze”; Lev aflase că ea îşi mai „tratase” în acelaşi fel tatăl, unchiul, doi fraţi şi doi soţi. Încercase acest procedeu şi pe pielea lui Lev, de obicei cu voce tare, astfel încât de sfaturile ei să beneficieze şi alţi bărbaţi aflaţi în preajmă. într-o zi, cu puţin înainte ca Hagiul să ridice pânzele, Lev sărise la bord, se răsucise pe călcâie şi spusese:

— Adio, Tanya. Nu mai suport dădăceala ta de Gură Bogată din Bronx. Găseşte-ţi pe altul, unul care să fie perfect.

Tanya rămăsese mută, pălise, iar apoi începuse să se răstească la Lev. Judecând după felul cum ţinea gura când Hagiul se îndepărtase binişor de mal şi fiindcă zgomotele de acolo se auzeau vătuit, se părea că încă mai răcnea. Ceilalţi pufniseră în râs şi-l felicitaseră, însă el se mulţumise să surâdă întristat. Două săptămâni mai târziu, într-o zonă în care trăiau cu precădere libieni, o cunoscuse pe Esther, o evreică sefardă din secolul cincisprezece.

— De ce nu-ţi încerci norocul cu o ariană? îl întrebase odată Frigate.

Lev ridicase din umerii săi înguşti.

— Am făcut-o. Dar mai curând sau mai târziu ajungi la o ceartă la cuţite, ele îşi ies din pepeni şi strigă după tine că eşti un jidan nenorocit. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu evreicele, dar din partea lor mai accept asemenea vorbe.

— Ascultă prietene, îl sfătui americanul. Pe malurile Fluviului poţi găsi miliarde de ariene care n-au auzit în viaţa lor de evrei. Nu au prejudecăţi. Încearcă una din astea.

— Mă mulţumesc cu răul pe care-l cunosc.

— Adică eşti dinainte mulţumit, remarcase Frigate.

Burton se întreba uneori ce-l ţinea pe Ruach la bord. Niciodată nu mai făcuse vreo aluzie la Evreul, ţiganul şi Islamul, deşi îi pusese lui Burton o sumedenie de întrebări despre alte aspecte din trecutul său. Se arăta destul de prietenos, dar manifesta o anumită reticenţă, greu de definit. Deşi mărunt de statură, dovedea curaj în luptă şi-i fusese de un nepreţuit ajutor lui Burton, învăţându-l judo, karate şi jukado. Aerul de tristeţe care-l învăluia ca o ceaţă delicată chiar şi când râdea sau făcea dragoste, dacă era să-i dea crezare Tanyei, îşi avea originea în suferinţe spirituale. Acestea erau rezultatul îngrozitoarelor experienţe trăite în lagărele de concentrare din Germania şi Rusia, ori cel puţin aşa pretindea el. Tanya spusese că Lev avea o tristeţe înnăscută. Moştenise toate genele purtătoare de amărăciune de pe vremea când strămoşii lui stătuseră şi plânseseră lângă sălciile Babilonului.

Monat reprezenta alt caz de tristeţe, deşi el reuşea să o alunge cu totul în unele ocazii. Tau cetanul căuta neîncetat pe cineva din neamul său, unul dintre cei treizeci de bărbaţi care fuseseră sfârtecaţi de mulţimea dezlănţuită. Nu-şi punea speranţe prea mari. Părea aproape imposibil să aibă un asemenea noroc ţinând seama că era vorba de treizeci de indivizi azvârliţi între treizeci şi cinci până la treizeci şi şase de miliarde de fiinţe răspândite de-a lungul unui fluviu care putea avea chiar zece milioane de mile lungime. Dar încă nu-şi pierduse nădejdea.

Alice Hargreaves stătea jos în faţa teugii şi i se vedea doar creştetul capului; privea la oamenii de pe mal ori de câte ori ambarcaţiunea se apropia îndeajuns de mult pentru a reuşi să distingă chipurile. Îşi căuta soţul, Reginald, precum şi cei trei fii, mama, tatăl, surorile şi fraţii. Cerceta orice chip familiar şi drag ei. Dăduse de înţeles că va coborî pe mal de îndată ce ar fi găsit pe vreunul dintre ei. Burton nu comentase decizia ei. Dar când se gândea la asta, simţea o durere sfâşietoare în piept. Dorea s-o vadă plecată, dar, pe de altă parte, o voia alături de el. Dacă n-ar mai fi văzut-o, şi-ar fi scos-o din minte. Era inevitabil. Dar alunga ideea inevitabilului. Nutrea faţă de ea aceleaşi sentimente pe care le avea pentru iubita sa persană, şi pierderea ei ar fi însemnat să treacă prin aceleaşi chinuri care nu-i dăduseră pace toată viaţa.

Cu toate acestea, nu-i spusese nici o vorbă despre sentimentele sale. Îi vorbea, glumea cu ea, îi arăta o grijă care îl umplea de amărăciune, fiindcă ea nu-i răspundea în acelaşi fel, şi, în cele din urmă, o făcea să se calmeze atunci când erau împreună. Mai precis, se simţea mai degajată când erau şi alţii în preajmă. Imediat ce rămâneau singuri, devenea crispată.

După acea primă noapte, Alice nu mai consumase gumă de visat. El apelase la gumă şi a treia oară, apoi păstrase porţia zilnică, schimbând-o pe alte lucruri. Ultima oară când mestecase gumă, în speranţa unei nopţi de dragoste plină de extaz cu Wilfreda, fusese cuprins de un acces de „tremurici”, boala care era cât pe ce să-l răpună în timpul expediţiei sale către lacul Tanganika. În vis îi apăruse Speke, pe care-l ucisese. Speke murise într-un „accident” de vânătoare, pe care toată lumea îl considerase sinucidere, deşi nimeni n-o spusese răspicat. Torturat de remuşcări fiindcă-l trădase pe Burton, Speke se împuşcase; însă în vis el îl strângea de gât pe Speke în vreme ce acesta se aplecase asupra lui pentru a-l întreba cum se simte. Apoi, când viziunea dispărea, Burton sărutase buzele reci ale lui Speke.

Ştia că ţinuse la Speke dar, în aceeaşi măsură, îl urase, şi nu fără motiv. La vremea respectivă, fusese vag conştient de dragostea ce i-o purta şi nu dăduse importanţă acestui sentiment. În timpul coşmarului provocat de guma de visat, înţelegând deosebirea dintre iubirea nemărturisită şi ura neîmpăcată, se simţise atât de îngrozit, încât urlase. Se trezise şi o văzuse pe Wilfreda scuturându-l şi întrebând ce păţise. Cât trăise pe Pământ, Wilfreda fumase opiu sau îl pusese în bere, dar aici, după ce încercase guma de visat, se temuse să mai continue. O îngrozea gândul de a-şi revedea în vis un frate mai tânăr murind şi de a retrăi anumite experienţe din viaţa de târfă.