Philip Farmer - Lumea fluviului (Înapoi la trupurile voastre răzleţite)

Pe o poliţă din apropierea sa, închis în băşica transparentă luată de la un peşte, se afla un arc făcut din oasele curbate provenite de la gura unui peşte-balaur. Capetele oaselor fuseseră tăiate în aşa fel încât să se potri-vească unul cu celălalt şi se obţinuse astfel un arc dublu curbat. Prevăzut cu o coardă din intestine de peşte-balaur, arcul realizat putea fi mânuit doar de un bărbat cu forţă în braţe. Burton îl întâlnise pe posesorul acestei arme în urmă cu o sută patruzeci de zile şi-i oferise pe el patruzeci de ţigarete, zece trabuce şi un litru de whisky. Oferta fusese respinsă. De aceea, Burton şi Kazz reveniseră în aceeaşi noapte şi-l furaseră, ori, mai degrabă, făcuseră un schimb, întrucât Burton se simţise obligat să-i lase în loc arcul său din lemn de tisă.

De atunci încoace, gândindu-se la fapta lui, ajunsese la concluzia că avea tot dreptul să fure arcul. Proprietarul se lăudase că ucisese un om pentru a i-l lua. Prin urmare, nu făcuseră altceva decât să pedepsească hoţia şi crima. Cu toate astea, avea mustrări de conştiinţă ori de câte ori îşi aducea aminte, iar acest lucru se întâmpla destul de des.

Cârmi catamaranul în volte pe canalul care se îngusta mereu. Cale de aproape cinci mile, Fluviul se lărgise, ajungând la trei mile şi jumătate, iar acum devenea un canal îngust de maximum jumătate de milă. Şerpuia şi dispărea între pereţii unui canion.

În porţiunea aceea, ambarcaţiunea abia se va putea strecura în amonte, fiindcă va trebui să înfrunte un curent mai puternic, iar spaţiul necesar deplasării în zigzag era limitat. Mai trecuse de multe ori prin strâmtori asemănătoare şi de aceea nu-şi făcea griji prea mari. Cu toate acestea, de fiecare dată când avea de navigat prin astfel de zone, socotea, fără voia lui, că vasul renăştea. Trecea dintr-un lac, asociat cu un pântece, printr-o deschizătură strâmtă, pătrunzând în alt lac. Semăna cu o rupere de apă, gândea el, iar pătrunderea în cealaltă parte putea oferi şansa unei aventuri fantastice sau a unei revelaţii.

Catamaranul coti pe lângă o piatră-potir, aflată la doar douăzeci de metri. Pe câmpie, care aici era largă de numai o milă, se găseau nenumăraţi oameni. Strigau către călători, făceau semne cu mâna, le arătau pumnul, răcneau cuvinte obscene, greu de auzit, dar al căror înţeles era priceput de Burton, care mai trecuse prin multe asemenea situaţii. Localnicii nu păreau ostili, însă străinii erau întotdeauna întâmpinaţi în diverse moduri. Oamenii de pe mal erau slabi, cu părul negru, pielea închisă la culoare şi scunzi. Vorbeau o limbă despre care Ruach afirmă că aducea cu cea proto-hamit-semitică. Pe Pământ trăiseră undeva în Africa de Nord sau Mesopotamia, pe vremea când aceste regiuni se dovediseră mai fertile. Purtau prosoapele drept kilturi, însă femeile avea sânii dezgoliţi şi foloseau „sutienele” drept eşarfe sau turbane. Ocupau malul drept pe o distanţă de şaizeci de pietre, adică tot atâtea mile. Populaţia din aval, compusă din ceylonezi, la care se adăuga o minoritate de mayaşi precolumbieni, se răspândise cale de optzeci de pietre.

Frigate numise această distribuţie a umanităţii „un cazan etnic al Timpului”. „Cel mai măreţ experiment social şi antropologic.”

Afirmaţiile lui nu se dovedeau chiar trase de păr. Popoarele păreau amestecate parcă pentru a învăţa câte ceva unele de la altele. În unele ca-zuri, grupurile minoritare şi ciudate reuşiseră să creeze diferite elemente detensionante şi trăiau într-o relativă bună înţelegere cu majoritarii. Alteori, se ajungea la masacrarea unora de către alţii ori la o exterminare reciprocă sau la căderea în sclavie a celor înfrânţi.

După resuscitare, o vreme domnise doar anarhia. Oamenii se „strângeau laolaltă” şi formau grupuscule, în scop de apărare, pe întinderi foarte mici. Apoi se detaşaseră conducătorii înnăscuţi sau cei avizi după putere, iar susţinătorii se aliniaseră în spatele liderilor pe care şi-i alegeau potrivit preferinţelor — sau, în multe cazuri, erau aleşi ei de lideri.

Unul dintre diversele sisteme politice care rezultase din astfel de asocieri era cel al „sclaviei potirului”. Un grup dominant din zonă îi păstra pe prizonierii nevolnici. Le dădeau acestora din urmă să mănânce doar pentru că potirul unui sclav mort devenea inutil. Le luau însă ţigaretele, trabucele, marijuana, guma de visat, băutura şi alimentele mai apetisante.

Hagiul fusese cât pe ce să fie capturat de proprietarii de sclavi de cel puţin trei ori, atunci când încercaseră să tragă la mal. Dar Burton şi ceilalţi stăteau cu ochii în patra, căutând semne care să le indice dacă statul respectiv lua sclavi. Adesea primeau avertismente din partea statelor învecinate. Alteori, oameni în ambarcaţiuni porniseră spre ei să-i intercepteze în loc să-i ademenească la mal, iar Hagiul scăpase ca prin urechile acului în douăzeci de rânduri, fără să fie scufundat sau acostat.

Burton se văzuse silit să se întoarcă din drum, navigând în aval de cinci ori. Catamaranul său depăşea în viteză bărcile urmăritorilor, care nu se arătau dornici să-l vâneze dincolo de graniţele lor. După aceea, Hagiul se strecurase înapoi pe timpul nopţii, navigând în siguranţă prin dreptul statelor sclavagiste.

În câteva ocazii, nu putuseră să tragă pe uscat zile în şir din cauză că pe ambele maluri se aflau asemenea state, care se întindeau pe suprafeţe mari. Echipajul fusese nevoit să reducă raţiile la jumătate sau, cu puţin noroc, reuşiseră să prindă suficient peşte pentru a-şi potoli foamea.

După ce fuseseră asiguraţi că marinarii de pe Hagiul nu aveau intenţii ostile, proto-hamit-semiţii din această porţiune a Fluviului se arătară destul de prietenoşi. Un moscovit din secolul optsprezece îi avertiză că pe malul celălalt al canalului se aflau state sclavagiste. Nu ştia prea multe despre ele din cauza munţilor abrupţi Prin strâmtoare trecuseră câteva bărci, însă puţine se întorseseră. Temerarii care reuşiseră acest lucru povestiseră despre răutatea oamenilor de dincolo de Fluviu.

Încărcară ambarcaţiunea cu muguri de bambus, peşte uscat şi alimente obţinute de la pietrele-potir şi economisite pe o perioadă de două săptămâni.

Mai aveau jumătate de oră până să se aventureze în strâmtoare. Burton era cu gândul atât la felul cum vor reuşi să navigheze cât şi la membrii echipajului. Aceştia stăteau întinşi la prova, bucurându-se de razele soarelui, ori rezemaţi cu spatele de rama gurii de magazie pe care o numeau „teugă”.

John de Greystock lega de capătul unei săgeţi oase subţiri, cioplite din corn de peşte. În această lume, în care nu existau păsări, oasele serveau drept pene.

Greystock, sau Lord Greystock, după cum insista Frigate să i se adreseze dintr-un motiv cunoscut doar de el, amuzându-se, se dovedea bun în luptă atunci când situaţia era grea. Spunea multe lucruri interesante, chiar dacă se exprima incredibil de vulgar, relatând nenumărate întâmplări petrecute în cursul campaniilor sale din Gascoigne şi de la frontieră, cuceriri în rândul femeilor, bârfe despre Edward Picioare Lungi şi, bineînţeles, informaţii privind vremurile în care trăise. Era, în acelaşi timp, foarte încăpăţânat, cam certat cu curăţenia şi, din punctul de vedere al celor care trăiseră în alte epoci, rigid în multe privinţe. Susţinea că fusese foarte bisericos în timpul vieţii pe Pământ şi pesemne că spunea adevărul, altfel nu s-ar fi bucurat de cinstea de a face parte din suita Patriarhului de la Ierusalim. Acum însă, când religia lui îşi pierduse creditul, îi detesta pe preoţi. Cu dispreţul său, era în stare să-l înfurie pe oricare preot întâlnit, în speranţa că acesta îl va ataca. Unii o şi făceau, riscând chiar să fie ucişi. Burton îl dojenise cu fereală pentru asemenea obiceiuri (nimeni nu-i vorbea aspru lui Greystock decât dacă dorea să se lupte cu el pe viaţă şi pe moarte), arătând că, aflându-se în calitate de oaspeţi într-un teritoriu străin şi copleşiţi numeric de gazde, era recomandabil să se poarte politicos. Greystock recunoştea că Burton are dreptate, însă nu-şi putea înfrâna pornirea de a sâcâi orice preot apărut în cale. Din fericire, poposeau rareori în zone unde să găsească preoţi creştini. Pe de altă parte, puţini erau aceia care să declare că profesaseră preoţia în viaţa de pe Pământ.