Philip Farmer - Lumea fluviului (Înapoi la trupurile voastre răzleţite)

Pâlcurile de bambus dispăruseră, deşi era evident că vor creşte curând la loc. Bambusul se dezvolta uimitor de repede, Burton apreciase că o plantă putea ajunge la maturitate în zece zile, atingând înălţimea de cincisprezece metri.

Oamenii din echipa lui munciseră cu îndârjire, tăind tot ce consideraseră că le va trebui pentru ambarcaţiune. Voiau în acelaşi timp să-i ţină departe pe hoţi, astfel că folosiseră mult lemn pentru a înălţa un gard înalt, pe care-l terminaseră chiar în ziua când definitivaseră macheta ambarcaţi-unii. Necazul era că ambarcaţiunea trebuia construită la şes. Dacă ar fi construit-o pe loc le-ar fi fost imposibil s-o transporte prin păduri şi peste coline.

— Da, dar dacă ne mutăm de aici şi ne stabilim o nouă bază, vom a-vea de înfruntat opoziţia celorlalţi, remarcase Frigate. Nu mai există un centimetru pătrat de câmpie care să nu fie revendicat de cineva. Până acum, nimeni n-a încercat să facă scandal în legătură cu drepturile de proprietate, dar lucrurile se pot schimba de la o zi la alta. Iar dacă facem ambarcaţiunea dincolo de zona de câmpie, putem s-o transportăm din pădure printre colibe. Dar va trebui să o păzim zi şi noapte, altfel toate materialele vor fi furate. Sau distruse. Doar îi ştii pe barbarii ăştia.

Se referea la colibele răvăşite şi la pângărirea iazurilor din aval de iz-vor şi cascadă. Mai făcea aluzie la obiceiurile sanitare complet nesănătoase ale multor localnici. Aceştia nu voiau să folosească latrinele de utilitate pub-lică pe care le construiseră unii oameni.

— Vom ridică noi locuinţe şi un şantier naval cât se poate de aproape de graniţă, propuse Burton. Apoi vom doborî copacii care ne stau în cale şi vom călca proprietatea oricui nu ne îngăduie să trecem.

Alice îi vizită pe câţiva oameni care aveau colibe în zona graniţei dintre dealuri şi câmpie şi-i convinse să încheie un târg. Nu spuse nimănui de intenţia ei. Cunoscuse două sau trei perechi care nu erau mulţumite de locul în care trăiau din pricina aglomeraţiei. Aceştia se declarară de acord şi, în-tr-o joi, a douăsprezecea zi după Resuscitare, se mutară în colibele oamenilor lui Burton. Printr-o convenţie aprobată unanim, duminica era considerată data de întâi şi devenise Ziua Resuscitării. Ruach spuse că ar fi preferat ca prima zi să fie numită sâmbătă sau, mai curând, doar Prima Zi. Numai că se aflau într-o zonă populată în majoritate de ne-evrei — sau foşti ne-evrei (dar sângele apă nu se face) — aşa că trebui să accepte hotărârea majorităţii.

Ruach avea un băţ din bambus pe coaja căruia ţinea socoteala zilelor, făcând în flecare zi câte o crestătură. Băţul stătea înfipt în pământ în faţa colibei lui.

Transportul cherestelei pentru construirea ambarcaţiunii le luă patru zile de efort intens. Perechile de italieni socoteau deja că le ajunsese cât îşi tociseră degetele până la os. La urma urmei, de ce să se îmbarce şi să plece de aici când toate locurile erau probabil la fel ca acesta? Se vedea limpede că ei fuseseră resuscitaţi doar pentru a se distra. Altfel, la ce slujeau băutura, ţigaretele, marijuana, guma de visat şi goliciunea?

Plecară fără să stârnească păreri de rău; în realitate, în cinstea lor se organiză o petrecere de rămas-bun. În ziua următoare, a douăzecea a Anului 1 A.R., avură loc două evenimente, unul dintre ele rezolvând, iar celălalt adăugând un mister, deşi acesta din urmă nu era esenţial.

În zori, grupul traversă câmpia, îndreptându-se spre piatra-potir. Lângă ea găsiră dormind doi străini. Se treziră imediat, dar păreau alarmaţi şi dezorientaţi. Unul dintre ei era un tânăr slăbănog, înalt şi brunet, care vorbea o limbă necunoscută, iar celălalt, un bărbat masiv, musculos şi atrăgător, cu ochi cenuşii şi părul negru. Exprimarea lui se dovedi de neînţeles până când Burton îşi dădu brusc seama că vorbea engleza. Era vorba de dialectul din Cumberland al englezei folosite în timpul domniei Regelui Edward I, supranumit uneori şi Picioare lungi. După ce stăpâniră sunetele şi făcură unele inversiuni, Burton şi Frigate reuşiră să poarte o conversaţie chinuită cu acest om. Din lecturi, Frigate cunoştea multe cuvinte din engleza medie timpurie, dar pe unele nu le întâlnise niciodată şi nici nu ştia anumite structuri gramaticale.

John de Greystock se născuse în conacul Greystoke din comitatul Cumberland. Îl însoţise pe Edward I în Franţa atunci când acesta invadase provincia Gascoigne. Acolo se făcuse remarcat prin faptele sale de arme, dacă puteau să dea crezare vorbelor lui. Mai apoi fusese convocat în Parlament ca Baron Greystock, iar după aceea plecase din nou la război în Gascoigne. Făcea parte din suita Episcopului Anthony Bec, Patriarhul Ierusalimului. În cel de-al douăzeci şi optulea şi, respectiv, în cel de-al douăzeci şi nouălea an al domniei lui Edward, luptase împotriva scoţienilor. Murise în 1305, fără a avea urmaşi direcţi, dar lăsase conacul şi titlul de baron moş-tenire pentru vărul său, Ralph, fiul Lordului Grimthorpe din Yorkshire.

Fusese resuscitat undeva pe malul Fluviului, în mijlocul unei populaţii formate în proporţie de aproximativ nouăzeci la sută din englezi şi scoţi-eni de la începutul secolului paisprezece şi zece la sută sibariţi antici. Oa-menii de peste Fluviu erau o amestecătură de mongoli din vremea lui Kublai Khan şi indivizi negricioşi, a căror provenienţă îi rămăsese necunoscută. După descrierea lui Greystock, se putea deduce că putea fi vorba de indieni din America de Nord.

În a nouăsprezecea zi după Resuscitare, sălbaticii de pe malul celălalt al Fluviului porniseră la atac. Nu-i mâna alt motiv decât dorinţa de a lupta pe cinste, ceea ce şi căpătară. Armele erau în general beţe şi potire, fiindcă în zonă se găsea foarte puţină piatră de cioplit. John de Greystock ucisese zece mongoli numai cu potirul, apoi primise o lovitură de piatră în cap şi fusese înjunghiat cu vârful întărit în foc al unei suliţe. Se trezise gol-puşcă, având asupra lui doar propriul potir.

Celălalt îşi spuse istoria prin semne şi pantomimă. Pescuia, iar cârligul îi fusese agăţat de ceva foarte puternic, trăgându-l în apă. Ridicându-se la suprafaţă, se lovise cu capul de fundul bărcii şi se înecase.

Aflară astfel ce se întâmpla cu cei ucişi în viaţa de apoi. O întrebare la care nu aveau răspuns era de ce nu se trezeau în aceeaşi zonă în care muriseră.

Apoi, într-o zi, pietrele nu le dădură masa de prânz. Înăuntrul cilindrilor găsiră în schimb doar şase prosoape. Divers colorate, acestea erau de diferite dimensiuni şi modele. Patru erau clar croite pentru a sluji drept kilt-uri. Puteau fi fixate pe corp cu ajutorul unor cleme magnetice aflate în ţesătură. Două erau dintr-un material mai subţire, aproape transparent, şi făcute pentru a deveni sutiene, deşi li se puteau da şi alte întrebuinţări.

Deşi ţesătura era moale şi absorbantă, rezista chiar la cele mai aspre condiţii şi se dovedea imposibil de tăiat, chiar dacă se utiliza cel mai ascuţit cuţit din cremene sau bambus.

Mulţimea scoase urale de încântare la vederea acestor „prosoape”. Cu toate că oamenii se obişnuiseră deja, sau mai curând se resemnaseră să rămână goi, iubitorii de estetică şi cei mai puţin adaptabili consideraseră spectacolul universal al afişării organelor genitale urât sau chiar respingător. Acum aveau cu toţii kilturi, sutiene şi turbane. Acestea din urmă fură folosite pentru a le acoperi capetele până la creşterea deplină a părului. După aceea, ele deveniră o obişnuinţă.