Philip Farmer - Lumea fluviului (Înapoi la trupurile voastre răzleţite)

Burton zâmbi şi spuse:

— Am afirmat odată că preoţii, politicienii şi editorii nu vor trece niciodată de porţile raiului. Se pare că m-am înşelat, dacă ne aflăm cumva în rai.

— Da, ştiu, răspunse Frigate. N-am uitat vorbele astea. În fine, m-am prefăcut că mă bucur văzând o figură cunoscută şi i-am zis: „Sharkko…”

— Şi cu toate că-l cheamă aşa [6] Rechin sau, în argou, trişor , ai avut încredere în el? se miră Alice.

— Mi-a spus că-i un nume ceh, însemnând demn de încredere, dar, ca toate poveştile lui, s-a dovedit o minciună. Ei, eu şi Monat eram aproape convinşi că trebuia să-i lăsăm să ne ia colibele. Voiam să ne retragem şi să-i alungăm la întoarcerea voastră. Mi se părea cel mai înţelept lucru cu putinţă. Dar când l-am recunoscut pe Sharkko, m-am înfuriat rău şi i-am zis: „Chiar mă bucur să-ţi văd mutra după atâţia ani. Mai ales că pe-aici nu sunt poliţişti sau tribunale!” Şi i-am ars una drept în bot! A căzut ca buşteanul pe spate şi i-a ţâşnit sângele pe nas. Ne-am năpustit la ceilalţi, eu i-am dat unuia un picior, apoi am fost lovit cu potirul în obraz. Am văzut stele verzi, dar Monat l-a doborât pe unul cu capătul suliţei, a rupt coastele altuia; e slăbănog, dar al naibii de iute şi ştie o grămadă de chestii despre autoapărare sau, mai precis, atac. Sharkko s-a ridicat, iar eu l-am lovit cu pumnul celeilalte mâini, dar i-am şters doar falca. Mai rău m-am rănit eu. S-a răsucit pe călcâie şi a rupt-o la sănătoasa, dar eu nu l-am slăbit. Au şters-o şi ceilalţi, iar Monat îi mâna din urmă, lovindu-i cu coada suliţei. L-am fugărit pe Sharkko până pe colina următoare, l-am prins din urmă tocmai când cobora panta şi i-am trântit una, da' zdravănă! A pornit târâş, cerşind îndurare, pe care i-am acordat-o, împreună cu un şut în fund care l-a azvârlit atât de tare la vale, că nu s-a oprit decât jos.

Frigate încă vibra de emoţie, dar era încântat peste măsură.

— Mă temeam că o să dau cinstea pe ruşine, recunoscu el. La urma urmei, totul s-a petrecut demult şi în altă lume şi poate că ne aflăm aici pentru a-i ierta pe duşmani — şi pe unii dintre prieteni — şi pentru a fi iertaţi. Pe de altă parte, m-am gândit eu, suntem aici să răzbunăm câte ceva din ce a trebuit să îndurăm pe Pământ. Ce părere ai, Lev? Nu ţi-ar plăcea să-l perpeleşti puţin la foc mic pe Hitler? Încet de tot?

— Nu cred că-l poţi compara pe un editor ticălos cu Hitler, spuse Ruach. Nu, n-aş vrea să-l ţin la foc. Mai curând l-aş lăsa să piară de foame ori i-aş da atât cât să nu moară. Dar n-aş fi în stare de aşa ceva. La ce bun? Asta l-ar face să-şi schimbe părerea, să creadă că şi evreii sunt fiinţe umane? Nu, l-aş ucide dacă mi-ar sta în putere, să nu mai poată face rău şi altora. Dar nu-s sigur că n-ar învia la loc. Cel puţin aici.

— Eşti un adevărat creştin, spuse Frigate zâmbind.

— Şi eu care credeam că-mi eşti prieten! îi replică Ruach.

Era a doua oară că Burton auzea numele lui Hitler. Ar fi vrut să ştie totul despre el, dar deocamdată erau nevoiţi să lase taifasul pentru a termina acoperişurile colibelor. Se apucară de treabă şi tăiară iarbă cu forfecuţele pe care le găsiseră în potire sau se căţărară în arborii de fier să rupă frunze verzi de formă triunghiulară cu nervuri roşiatice. Acoperişurile lăsau mult de dorit. Burton avea de gând să caute prin zonă un specialist pentru a deprinde tehnica cea mai bună. Pe moment, drept pat vor trebui să folosească maldăre de iarbă, deasupra cărora vor aşeza frunze de arbore de fier, şi se vor înveli tot cu frunze.

— Slavă lui Dumnezeu, ori Celui care ne are în grijă, că nu există insecte, zise Burton şi ridică spre cer cana în care mai avea două guri de whisky de cea mai bună calitate. În sănătatea Lui, oricine-ar fi El. Dacă ne-ar fi ridicat din morţi pentru a trăi pe o copie exactă a Pământului, ar trebui să împărţim patul cu zece mii de feluri de vieţuitoare care pişcă, muşcă, înţeapă, gâdilă, irită şi sug sângele.

Băură cu toţii, apoi se aşezară în jurul focului şi o vreme fumară şi stătură de vorbă. Umbrele se îndesiră, cerul îşi pierdu din strălucire, iar stelele gigantice şi norii luminoşi, care înainte de amurg se văzuseră doar ca nişte fantome palide, înfloriră. Cerul părea acum o văpaie de frumuseţe.

— Ca o ilustraţie de Sime, remarcă Frigate.

Burton nu avea idee ce însemna asta. Jumătate din conversaţiile pe care le purta cu persoane care nu aparţineau secolului nouăsprezece constau în explicaţii de o parte sau de alta.

Se ridică, ocoli focul şi se aşeză lângă Alice, care abia se întorsese după ce o culcase pe Gwenafra într-una dintre colibe.

Îi întinse Alicei o bucată de gumă spunându-i:

— Eu am mestecat o jumătate. O vrei pe cealaltă?

Ea îl privi fără să schiţeze nici un gest şi rosti simplu:

— Nu, mulţumesc.

— Sunt opt colibe, zise el. Nu încape nici o îndoială privind cine cu cine doarme şi unde, în afară de Wilfreda, tu şi eu.

— Cred că lucrurile sunt limpezi, răspunse ea.

— Atunci împarţi coliba cu Gwenafra?

Alice evită să-l privească direct în ochi. El mai rămase câteva clipe în aşteptare, apoi se ridică şi se apropie de Wilfreda, care stătea de cealaltă parte a focului, şi se aşeză lângă ea.

— Poţi să-ţi vezi de drum, Sir Richard, îl primi ea strâmbând din buze. Să mă bată Dumnezeu, dar nu-mi place să fiu pe post de înlocuitoare. Puteai s-o întrebi când nu te vedea nimeni. Am şi eu mândria mea.

Burton rămase tăcut o vreme. La început se simţise îndemnat să o pună la punct cu o insultă bine ţintită. Dar Wilfreda avea dreptate. Se arătase prea dispreţuitor faţă de ea. Chiar dacă fusese prostituată, avea dreptul de a fi tratată ca fiinţă umană. Mai ales că foamea o împinsese pe acea cale, deşi el punea la îndoială spusele ei. Prea multe prostituate simţeau nevoia să-şi motiveze alegerea profesiunii; prea multe imaginau tot soiul de justificări privind intrarea într-un asemenea carusel. Şi totuşi, izbucnirea ei de furie împotriva lui Smithson şi purtarea faţă de el constituiau dovezi de sinceritate.

— N-am vrut să te jignesc, spuse el ridicându-se.

— Eşti îndrăgostit de ea? întrebă Wilfreda, ridicând ochii spre el.

— Unei singure femei i-am declarat iubire, răspunse Burton.

— Soţiei?

— Nu. Unei fete care a murit înainte de a ne putea căsători.

— Şi câţi ani ai fost însurat?

— Douăzeci şi nouă, deşi asta nu-i treaba ta.

— Doamne păzeşte-mă! Atâta vreme şi nu i-ai spus măcar o dată c-o iubeşti?

— N-a fost nevoie, spuse el şi se îndepărtă.

Coliba pe care şi-o alese era ocupată de Monat şi Kazz, care sforăia de zor. Monat stătea rezemat într-un cot şi fuma o ţigară cu marijuana, pe care o prefera tutunului fiindcă avea gust mai apropiat de al tutunului de pe lumea lui. Drogul nu-şi făcea simţit efectul. Pe de altă parte, tutunul îi dădea uneori viziuni trecătoare, dar foarte viu colorate.

Burton hotărî să păstreze restul de gumă de visat, după cum o numea el. Ştiind că marijuana ar putea să-i sporească sentimentul de frustrare şi furia, îşi aprinse o ţigaretă. Îi puse lui Monat întrebări despre lumea lui, numită Ghuurrkh. Îl interesa profund ce-i spunea Monat, dar marijuana îl trădă şi adormi pe nesimţite, în vreme ce auzi din ce în ce mai încet şi mai vag vocea lui Monat.

— …acum acoperiţi-vă ochii, băieţi! spuse Gilchrist cu pronunţia lui scoţiană.