Philip Farmer - Lumea fluviului (Înapoi la trupurile voastre răzleţite)

Flăcările albăstrui apărură cu un bubuit exact în clipa când soarele ajunse la zenit. De astă dată potirele le oferiră o salată-aperitiv, pâine neagră italienească, unt topit, condimentat cu usturoi, spaghete şi chiftele, o ceaşcă de vin roşu sec, struguri, cristale de cafea, zece ţigarete, o ţigară de marijuana, un trabuc, hârtie igienică şi o bucată de săpun, dar şi patru porţii de cremă de ciocolată. Unii se plânseră că nu agreau mâncarea italienească, dar nimeni nu refuză s-o consume.

Fumând, membrii grupului merseră spre cascada de la poalele muntelui. Numeroşi oameni îşi stabiliseră tabăra în jurul depresiunii de la capătul canionului de formă triunghiulară. Apa era rece ca gheaţa. După ce-şi spălară conteinerele şi le uscară, îşi umplură găleţile şi porniră înapoi spre piatra-potir. După ce parcurseră jumătate de milă, aleseră o colină acoperită de pini până aproape de vârf, unde se înălţa un falnic arbore de fier. În jur creşteau bambuşi de toate mărimile. Sub îndrumarea lui Kazz şi a lui Frigate, care trăise câţiva ani în Malaezia, tăiară bambuşi şi-şi înălţară colibe: construcţii de formă rotundă, cu o singură uşă şi o fereastră în partea din spate şi cu acoperişul înclinat, acoperit cu ramuri subţiri. Lucrară repede şi nu se preocupară de înfăţişarea lor, astfel că la vremea mesei de seară le terminaseră, mai puţin acoperişurile. Frigate şi Monat fură aleşi să rămână pe loc pentru a le păzi, iar ceilalţi luară potirele şi plecară către piatră. În apropierea acesteia găsiră mai bine de trei sute de oameni construindu-şi colibe şi adăposturi. Burton anticipase această situaţie. Majoritatea nu aveau chef să meargă pe jos jumătate de milă de trei ori pe zi pentru a căpăta de mâncare, preferând să se îngrămădească în preajma pietrelor-potir. Colibele erau aranjate alandala şi prea apropiate una de alta. Rămânea nerezolvată problema apei potabile, şi de aceea prezenţa atâtor oameni aici îl surprinse pe Burton. Află însă de la o slovenă atrăgătoare că în acea după-amiază se descoperise o sursă de apă în apropiere. Dintr-o scobitură situată la mică distanţă de piatra-potir ţâşnea un izvor. Burton se duse să cerceteze. Firicelul de apă ieşise la lumină dintr-o peşteră şi se scurgea pe faţa stâncii într-un bazin de vreo cincisprezece metri diametru, adânc de doi metri şi jumătate.

Se întrebă dacă acest izvor reprezenta o hotărâre de ultim moment a Acelora care creaseră această lume.

Se întoarse la piatră o dată cu izbucnirea flăcărilor albăstrui.

Kazz se opri brusc să se uşureze. Nu catadicsi să se întoarcă cu spatele; Loghu chicoti; Tanya roşi; italiencele erau obişnuite să-i vadă pe bărbaţi stropind zidurile atunci când nu se mai puteau abţine; Wilfreda se învăţase cu multe altele, iar Alice, surprinzător, îl ignoră de parcă ar fi fost vorba de un câine. Asta explica atitudinea ei. Pentru ea, Kazz nu era om şi, prin urmare, nici nu se putea aştepta din partea lui la o comportare tipic umană.

N-avea nici un rost să-l dojenească pe Kazz, mai ales că deocamdată n-ar fi înţeles ce i se spunea. Va trebui să apeleze la un limbaj prin semne cu prima ocazie când va face acelaşi lucru în vreme ce restul grupului se va afla la masă. Purtarea fiecăruia trebuia să se încadreze în anumite limite şi era necesar ca anumite atitudini care-i deranjau pe ceilalţi să fie interzise, între acestea numărându-se, desigur, şi cearta în asemenea momente. Burton se văzu silit să recunoască în mod cinstit că, atât cât trăise, avusese parte de nenumărate dispute aprinse în timpul cinei.

Trecând prin apropierea lui Kazz, îl bătu peste ţeasta lunguiaţă. Kazz se uită la Burton, care clătină din cap, socotind că primitivul va pricepe gestul când va învăţa să vorbească engleză. Uită însă cu ce gând pornise şi, oprindu-se în loc, se frecă pe creştetul capului. Da, simţi sub degete un puf delicat.

Îşi pipăi faţa şi constată că era la fel de netedă ca în prima zi. Descoperi acelaşi puf şi la subsuori. Porţiunea pubiană rămăsese tot fără păr. Pesemne că în acea zonă părul creştea mai încet decât pe cap. Le spuse şi celorlalţi, iar ei începură să se pipăie şi să se cerceteze reciproc. Era adevărat. Părul le creştea din nou, cel puţin pe cap şi la subsuori. Kazz constituia singura excepţie. Părul avea să-i crească pe tot corpul, mai puţin pe faţă.

Descoperirea îi făcu să jubileze. Râzând şi glumind, merseră prin umbra de la poalele muntelui. Cotiră spre răsărit şi străbătură iarba înaltă cale de patru coline, apoi ajunseră la povârnişul dealului pe care începuseră să-l considere cămin. Când ajunseră la jumătatea pantei, se opriră locului şi rămaseră tăcuţi. Frigate şi Monat nu le răspunseseră la strigătele de bun găsit. După ce le spuse celorlalţi să se disperseze şi să meargă înainte încet, Burton porni în fruntea lor. Colibele erau părăsite, iar câteva dintre adăposturile mai mici fuseseră dărâmate sau călcate în picioare. Burton simţi un fior de parcă ar fi fost atins de un vânt rece. Liniştea, colibele deteriorate, absenţa celor doi păreau să fie un semn rău.

O clipă mai târziu auziră o chemare şi se întoarseră spre poalele colinei, de unde venea strigătul. Din iarbă răsăriră Monat şi Frigate, care apoi urcară spre ei. Monat avea o mină serioasă, însă americanul rânjea. Avea zgârieturi pe obraji, iar degetele ambelor mâini îi erau zdrelite şi însângerate.

— Tocmai ne-am întors din urmărirea celor patru bărbaţi şi trei femei care voiau să ne ocupe colibele, explică el. Le-am spus să-şi construiască singuri, fiindcă la venirea voastră or s-o încaseze şi tot vor trebui să plece. M-au înţeles foarte bine, pentru că vorbeau englezeşte. Fuseseră resuscitaţi lângă piatra-potir aflată la o milă în amonte faţă de a noastră. Majoritatea oamenilor de acolo erau originari din Trieste de pe vremea ta, însă vreo zece proveneau din Chicago şi muriseră în jurul anului 1985. Distribuţia morţilor e cam ciudată, nu crezi? Am impresia că plasarea noastră se face la întâmplare. În fine, le-am amintit ce scrie Mark Twain c-ar fi zis diavolul: Voi, cei din Chicago, vă închipuiţi că sunteţi cei mai buni din părţile astea, dar, din respect pentru adevăr, trebuie spus că de fapt sunteţi cei mai numeroşi. Asta nu le-a prea priit; sperau să ne batem pe burtă unii cu alţii fiindcă şi eu sunt american. Una dintre femei mi s-a oferit, numai să trec de partea lor, ajutându-i să pună mâna pe colibe. Ea trăia cu doi bărbaţi. Am refuzat. Susţineau că vor acapara oricum colibele, chiar dacă vor trebui să mă omoare. Dar erau curajoşi doar din gură. Monat i-a băgat în sperieţi doar uitându-se mai urât la ei. În plus, aveam arme şi suliţe. Cu toate astea, liderul lor îi tot îndemna să ne pună pe goană, şi atunci m-am uitat mai bine la el. Pe vremea când l-am întâlnit prima oară avea părul des şi negru, nu era chel ca acum, avea treizeci şi cinci de ani şi purta ochelari cu ramă de oţel. Nu-l mai văzusem de patruzeci şi cinci de ani. Atunci m-am dat mai aproape să-i văd mai bine rânjetul de sconcs şi i-am zis: „Lem? Lem Sharkko! Eşti Lem Sharkko, nu?” Şi-atunci a făcut ochii mari, zâmbetul i s-a lăţit pe toată faţa, m-a luat de mână, auzi, de mână, după câte îmi făcuse, şi a exclamat de parcă am fi fost doi fraţi pierduţi care se regăsesc după mulţi ani: „Aşa e! Aşa e! Peter Frigate! Dumnezeule, Peter Frigate!” Cât pe ce să mă arăt la fel de încântat să-l revăd. Apoi mi-am zis: „Ăsta-i ticălosul de editor care m-a înşelat cu patru mii de dolari tocmai când începusem să scriu, şi care ani de zile m-a împiedicat să-mi fac o carieră. Asta-i bişniţarul unsuros de două parale care m-a trişat la bani, pe mine şi pe cel puţin alţi patru scriitori, iar apoi s-a declarat falit pentru a scăpa. După aceea a moştenit o groază de bani de la un unchi şi a dus-o grozav, dovedind astfel că merită să fii necinstit. Asta-i omul pe care nu l-am uitat, nu numai din cauza batjocurii îndurate de mine şi de alţi confraţi, ci şi din cauza altor editori cu care-am avut de a face mai târziu.”