Philip Farmer - Lumea fluviului (Înapoi la trupurile voastre răzleţite)

Burton înjură în barbă. Trebuia să se fi gândit la asta, punând pe cineva de pază. În realitate, nu era un bun organizator, având uneori tendinţa de a lăsa lucrurile să-i scape de sub control, sperând ca ele să se rezolve de la sine. Îşi recunoştea acest păcat. Pe Pământ condusese multe expediţii, dar nici una dintre ele nu se remarcase prin eficienţă şi bună gospodărire. Şi totuşi, în timpul Războiului Crimeei, pe când era comandantul Forţelor Neregulate ale lui Beatson şi pregătea dezlănţuita cavalerie turcă, formată din başbuzuci, se descurcase remarcabil, mult mai bine decât alţii. Prin urmare, nu era cazul să-şi aducă singur reproşuri…

Lev Ruach ieşi din apă şi-şi trecu palmele peste trupul ciolănos pentru a se usca mai repede. Burton veni şi se aşeza lângă el. Alice îi întoarse spatele, iar el nu reuşi să-şi dea seama dacă o făcuse dinadins ori nu.

— Nu mă încântă atât că-s din nou tânăr, spuse Lev vorbind engleză cu accentul lui specific, cât faptul că mi-am recăpătat piciorul înapoi. Se bătu uşor peste genunchiul drept. L-am pierdut într-un accident de circulaţie pe autostrada cu plată New Jersey când aveam cincizeci de ani. Apoi râse şi adăugă: Situaţia prezenta un aspect de ironie pe care unii ar numi-o soartă. Cu doi ani înainte, pe când efectuam prospecţiuni în deşert, căutând substanţe minerale, fusesem capturat de arabi, în Israel, înţelegi?

— Vrei să spui Palestina?!

— Evreii au întemeiat un stat independent în 1948, îl lămuri Lev. N-ai cum să ştii despre asta, desigur. Când o să am timp, o să-ţi povestesc. În fine, am fost răpit şi torturat de gherilele arabe. N-o să intru în detalii; mi se face rău când îmi aduc aminte. Am evadat în aceeaşi noapte, dar nu înainte de a sfărâma capetele a doi dintre ei cu un bolovan şi de a-i împuşca pe alţi doi. Ceilalţi au fugit, iar eu am scăpat cu viaţă. Am fost norocos. M-a cules o patrulă militară. Cu toate astea, doi ani mai târziu, când mă întorsesem în Statele Unite şi conduceam pe autostradă, un camion mare cu semiremorcă, o să ţi-l descriu cu altă ocazie, mi-a tăiat calea şi am intrat în el. Am fost rănit grav, iar piciorul drept mi-a fost amputat de sub genunchi. Poanta acestei întâmplări e că acel şofer de camion se născuse în Siria. Deci, după cum vezi, arabii erau pe urmele mele, mă găsiseră, dar n-au reuşit să mă ucidă. Treaba asta a reuşit-o prietenul nostru din Tau Ceti, deşi aş putea spune că el n-a făcut decât să grăbească sfârşitul umanităţii.

— Ce vrei să spui cu asta?

— Milioane de oameni mureau de foame, chiar şi cei din Statele Unite primeau raţii stricte, iar poluarea apelor, solului şi aerului ucidea alte milioane. Oamenii de ştiinţă afirmaseră că jumătatea din cantitatea de oxigen a Pământului avea să se epuizeze în următorii zece ani din cauză că fitoplanctonul din oceane — acesta producea jumătate din oxigenul din atmosferă — era pe moarte. Oceanele erau poluate.

— Oceanele?

— Nu-ţi vine a crede? Păi, tu ai murit în 1890, prin urmare ţi se pare de neconceput. Dar unii oameni anticipaseră încă din 1968 exact ce s-a întâmplat în 2008. Fiind biochimist, eu i-am crezut, Dar majoritatea oamenilor, îndeosebi cei care aveau un cuvânt de spus, masele şi politicienii, au refuzat să creadă până în ultima clipă, când era deja prea târziu. Pe măsură ce situaţia se înrăutăţea, s-au luat măsuri, însă acestea erau prea ineficiente şi tardive şi respinse de cei care riscau să piardă bani din pricina lor. Istoria e lungă şi tristă, iar dacă vrem să ne construim case, am face bine să începem imediat după masa de prânz.

Alice ieşi din fluviu şi-şi trecu mâinile peste corp. Soarele şi briza o uscară iute. Îşi luă hainele din ierburi, dar nu le îmbrăcă imediat. Wilfreda o întrebă de ele. Alice îi răspunse că îi dădeau mâncărimi, însă avea să le păstreze pentru a le purta noaptea, în caz că se lăsa prea prea frig. Alice se arătă politicoasă faţă de Wilfreda, dar se purtă distant. Auzise o bună parte a biografiei Wilfredei şi aflase că fusese o simplă lucrătoare care devenise prostituată şi murise de sifilis. Sau cel puţin aşa crezuse, fiindcă nu-şi amintea despre propria-i moarte. Aşa cum singură recunoscuse, mai întâi îşi pierduse minţile.

Cunoscând toate astea, Alice se ţinu deoparte. Burton rânji, întrebându-se ce-ar fi gândit ea dacă ar fi ştiut că şi el suferise de aceeaşi boală, contractată în 1853 de la o sclavă din Cairo pe vremea când era deghizat în musulman şi mergea în pelerinaj la Mecca. Fusese „lecuit”, iar mintea îi scă-pase neatinsă, cu toate că suferinţele lui mentale se dovediseră cumplite. Problema era însă că resuscitarea oferise fiecăruia un trup tânăr, proaspăt şi sănătos şi s-ar fi cuvenit ca atitudinea faţă de oameni să nu ţină seama de modul în care-şi câştigaseră aceştia existenţa pe Pământ.

S-ar fi cuvenit nu era totuna cu ceea ce se întâmpla.

Nu putea s-o învinovăţească pe Alice Hargreaves pentru purtarea ei. Era produsul societăţii în care trăise — asemeni tuturor femeilor, fusese modelată de bărbaţi — şi avea tărie de caracter şi gândire flexibilă pentru a se ridica deasupra unor prejudecăţi ale timpului şi clasei sociale din care făcea parte. Se adaptase destul de uşor la starea de goliciune şi nu se arăta vădit ostilă sau dispreţuitoare faţă de fată. Ceea ce făptuise împreună cu Burton era în flagrantă contradicţie cu îndoctrinarea făţişă sau discretă din cursul vieţii de pe Pământ. Iar fapta aceea se petrecuse în prima noapte a noii ei vieţi de după moarte, când ar fi trebuit să cadă în genunchi, înălţând rugi fiindcă „păcătuise”, şi să promită că nu va mai „păcătui”, numai să nu fie azvârlită în focul iadului.

După ce porniră să traverseze câmpia, privi mereu peste umăr, deoarece gândul la ea nu-i dădea pace. Capul lipsit de podoaba capilară o făcea să arate mult mai în vârstă, însă lipsa de păr pubian o transforma într-o copilă. Toţi ilustrau această contradicţie; bătrâni ori bătrâne de la gât în sus şi copii de la buric în jos.

Rări pasul până ajunse alături de ea. Rămase în urma lui Frigate şi Loghu. Chiar dacă încercarea lui de a discuta cu Alice se dovedea infructuoasă, se simţi recompensat având-o în faţa ochilor pe Loghu, care avea un posterior cu rotunjimi atrăgătoare; fesele ei aminteau de două ouă. Şi se mişca la fel de încântător ca Alice.

— Dacă cele petrecute noaptea trecută te-au afectat atât de mult, de ce mai rămâi cu mine? o întrebă el cu voce scăzută.

Frumosul ei chip se contorsionă, urâţindu-se.

— N-am rămas cu tine! Stau cu grupul. Pe de altă parte, m-am gândit la noaptea trecută, deşi asta mă îndurerează. Trebuie să fiu sinceră. Narcoticul din gumă ne-a făcut pe amândoi să ne comportăm… atât de… Eu, cel puţin, sunt sigură că el a influenţat purtarea mea. Şi-ţi ofer circumstanţe atenuante.

— Deci să nu mai sper în reeditarea unei asemenea nopţi?

— Cum poţi să pui o asemenea întrebare? Sigur că nu! Cum de îndrăzneşti?

— Nu te-am silit, spuse el. După cum am mai arătat, ai făcut ceea ce se cuvenea dacă n-ai fi încorsetată de propriile-ţi inhibiţii. Ele sunt utile în anumite condiţii; de exemplu, dacă ai trăi în Anglia şi ai fi soţia legitimă a cuiva. Dar Pământul, aşa cum îl ştiam noi, nu mai există. Nici Anglia. Şi nici societatea engleză. S-ar putea să nu-ţi revezi niciodată soţul, chiar dacă întreaga umanitate ar fi resuscitată şi răspândită de-a lungul acestui fluviu. Nu mai eşti căsătorită. Mai ţii minte? Până când moartea ne va despărţi… Aţi murit amândoi şi, ca urmare, sunteţi despărţiţi. Mai mult, în rai nu există căsătorie.