Philip Farmer - Lumea fluviului (Înapoi la trupurile voastre răzleţite)

Un bărbat şi o femeie, revoltaţi de dezmăţul carnal etalat în public, încercaseră să despartă perechile cu forţa. Se aleseseră doar cu vânătăi, nasul spart, buzele însângerate şi contuzii. Unii îşi petrecuseră noaptea în genunchi, rugându-se şi mărturisindu-şi păcatele.

Şi copiii suferiseră bătăi, violuri, sau chiar fuseseră ucişi. Nu toată lumea se lăsase pradă acestei nebunii colective. O serie de adulţi îi apăraseră pe copii, ori măcar încercaseră.

Ruach descrise disperarea şi dezgustul unui musulman croat şi al unui evreu austriac deoarece potirele le oferiseră carne de porc. Un hindus pornise să urle obscenităţi văzând că i se dăduse carne.

Un al patrulea, strigând că se aflau cu toţii în ghearele diavolului, azvârlise ţigările în fluviu.

— De ce nu ni le-ai dat nouă dacă tot nu-ţi făceau trebuinţă? l-au întrebat câţiva.

— Tutunul e născocirea diavolului; iarba asta a fost creată de Diavol în Grădina Raiului!

— Puteai măcar să împărţi ţigările cu noi, îi reproşă altul. Nu te-ar fi afectat cu nimic.

— Dacă aş putea, aş arunca tot tutunul în fluviu! ţipase el.

— Eşti un bigot insuportabil şi ţi-ai pierdut minţile, îi răspunsese altul şi-l lovise peste gură. Până să se adune de pe jos, ceilalţi patru săriseră pe el cu pumnii şi picioarele.

După o vreme, luptătorul antitabac se ridicase nesigur de la pământ şi, plângând de furie, strigase:

— Ce rău Ţi-am făcut, Doamne, Dumnezeul meu, să fiu tratat astfel? Am fost întotdeauna un om de treabă. Am dat mii de lire la acţiunile caritabile, Te-am venerat de trei ori pe săptămână în templu, am dus toată viaţa un război necruţător împotriva păcatului şi destrăbălării, am…

— Te ştiu eu! răcnise o femeie înaltă, cu ochi albaştri, chip frumos şi cu trup admirabil. Te ştiu! Sir Robert Smithson! El amuţise şi o privise mirat.

— Eu nu te cunosc!

— Păi sigur! Deşi s-ar cuveni! Sunt una dintre miile de fete care au fost obligate să muncească şaisprezece ore pe zi toată săptămâna pentru ca tu să poţi trăi în casa aceea mare de pe colină, să te îmbraci numai cu haine arătoase, caii şi câinii să poată mânca mai bine decât am avut eu vreodată norocul. Am fost una dintre lucrătoarele tale! Tata a slugărit pentru tine, la fel şi mama, fraţii şi surorile mele, cei ce nu erau prea plăpânzi sau nu-şi dăduseră duhul din cauza mâncării proaste, mizeriei, frigului, curentului, muşcăturilor de şobolan, toţi ţi-au fost sclavi. Tata şi-a pierdut o mână, prinsă de o maşină, iar tu l-ai dat afară fără milă. Mama a murit de tuberculoză. Eu îmi scuipam plămânii tuşind, în timp ce tu, scumpul meu baronet, te îndopai cu mâncare de soi, te odihneai pe fotolii, picoteai în strana proprie, mare şi costisitoare, din biserică, şi dădeai mii de lire să hrăneşti săracii şi nefericiţii Asiei sau să trimiţi misionari pentru creştinarea sălbaticilor din Africa. Eu mă sufocam tuşind şi a trebuit să-mi vând trupul pentru a câştiga bani cât să-i hrănesc pe fraţii şi surorile mele mai mici. Aşa am luat sifilis, ticălos scârbos şi plin de pietate, fiindcă tu ai vrut să storci până şi ultima picătură de sânge şi sudoare din mine sau alţi nenorociţi de seama mea. Am murit în închisoare pentru că tu ai cerut poliţiei să trateze prostituatele cu cea mai mare asprime. Tu… tu!

La început, Smithson roşise, apoi pălise. După aceea se ridicase îndreptându-şi umerii şi, încruntându-se către femeie, îi spusese:

— Voi, târfele. întotdeauna găsiţi pe cineva pe care să-l învinuiţi pentru purtarea voastră păcătoasă şi poftele nesăţioase. Dumnezeu mi-e martor că n-am făcut altceva decât să urmez învăţătura Lui.

Bărbatul se răsucise pe călcâie şi plecase, însă femeia pornise în goană pe urmele lui şi aruncase cu potirul după el. Acesta pornise ca din puşcă; cineva ţipase, iar bărbatul privise peste umăr şi-şi ferise capul. Potirul trecuse la câţiva centimetri de ţeasta lui.

Înainte ca femeia să capete mai mult curaj, Smithson se îndepărtase, pierzându-se în mulţime. Din nefericire, spuse Ruach, prea puţini oameni pricepuseră tâlcul întâmplării, întrucât nu toţi vorbeau engleză.

— Sir Robert Smithson, spuse Burton. Dacă nu mă înşeală memoria, a avut ţesătorii şi fabrici metalurgice în Manchester. Recunoscut pentru actele filantropice şi operele de caritate în creştinarea păgânilor. A murit în 1870 sau cam aşa ceva, la vârsta de optzeci de ani.

— Încredinţat, probabil, că-şi va primi răsplata în rai, remarcă Ruach. N-ar fi păţit-o aşa acum dacă n-ar fi fost criminal din alte puncte de vedere.

— Dacă n-ar fi exploatat el forţa de muncă a săracilor, s-ar fi găsit altcineva s-o facă.

— Asta-i o scuză ieftină, folosită de mulţi de-a lungul istoriei umanităţii, nu se dădu bătut Ruach. Pe de altă parte, în ţara ta au fost şi oameni care s-au îngrijit de îmbunătăţirea condiţiilor de plată şi muncă în fabricile lor. După părerea mea, unul dintre aceştia a fost Robert Owen.

— Nu văd ce rost are să ne certăm pentru lucruri întâmplate în trecut, spuse Frigate. Cred c-ar trebui să ne îngrijim de situaţia noastră de acum.

Burton se ridică în picioare.

— Ai dreptate, yankeule! Ne trebuie un acoperiş deasupra capului, unelte, şi Dumnezeu mai ştie câte altele. Dar mai întâi s-ar cuveni să aruncăm o privire la oamenii de la câmpie şi să vedem cu ce se îndeletnicesc.

În clipa aceea, dintre copacii de pe dealul care domina locul unde se aflau apăru Alice. Frigate, care o văzuse primul, izbucni în râs.

— Ultimele noutăţi în moda feminină.

Alice tăiase fire lungi de iarbă cu foarfeca şi le împletise, făcând o îmbrăcăminte formată din două piese: un soi de poncho care-i acoperea sânii şi o fustiţă care-i venea până la jumătatea pulpei.

Efectul era straniu, deşi ea sigur îl anticipase. Cât fusese goală, capul lipsit de păr nu răpea prea mult din feminitate şi frumuseţe. Dar purtând straiele verzi, greoaie şi lălâi, chipul său căpătase trăsături urâte şi masculine.

Celelalte femei se strânseră în jurul ei şi cercetară împletitura din fire lungi, precum şi cureaua din iarbă care susţinea fusta.

— E tare incomod şi mă zgârie, mărturisi Alice. Dar arăt cuviincios. Acesta-i singurul avantaj.

— N-ai vorbit serios când spuneai că nu te deranjează nuditatea proprie pe tărâmul ăsta, unde toţi sunt goi, constată Burton.

Alice îl măsură cu răceală şi-i răspunse:

— Cred că toată lumea se va îmbrăca la fel. Mai precis, bărbaţii şi femeile cu bun-simţ.

— Şi eu care credeam c-a apărut şi doamna Grundy [4] Personaj dintr-o piesă de teatru de Thomas Morton (1784-l838), devenit arhetip al preţiozităţii şi convenţionalismului în comportament , îi răspunse Burton.

— Am simţit un şoc trezindu-mă printre atâţia oameni în pielea goală, recunoscu Frigate, cu toate că nudismul pe plajă şi în unele case devenise ceva normal la sfârşitul anilor '80. Curând toată lumea s-a obişnuit cu asta. Mai puţin nevroticii fără leac, aşa cred.

Burton se întoarse către celelalte femei, adresându-li-se:

— Dumneavoastră ce ziceţi, doamnelor? Aveţi de gând să purtaţi asemenea straie urâte şi aspre doar pentru că v-aţi adus deodată aminte că aveţi părţi ruşinoase? Cum poate deveni ruşinos ceva ce-i atât de public?

Loghu, Tanya şi Alice nu pricepură, fiindcă vorbise în italiană. Ca o favoare pentru ultimele două, Burton îşi repetă spusele în engleză.