Philip Farmer - Lumea fluviului (Înapoi la trupurile voastre răzleţite)

— Fusese o după-amiază într-adevăr superbă, rememoră ea. în ciuda buletinului meteorologic oficial. Pe 4 iulie 1862 aveam zece ani… Eu şi surorile mele purtam pantofi negri, şosete albe trei sferturi, rochiţe albe din bumbac şi pălării cu borul lat.

Ochii îi erau larg deschişi, din când în când clătina din cap de parcă ar fi dus o luptă lăuntrică, şi începuse să vorbească mai precipitat:

— Domnii Dodgson şi Ducksworth duceau coşurile pentru picnic… Noi am pornit cu barca de la Podul Folly în sus pe Isis [3] Nume dat Tamisei în amonte de Oxford ca să mai schimbăm peisajul. Domnul Ducksworth vâslea cu o singură padelă; picăturile de apă cădeau de pe ea ca nişte lacrimi de sticlă, tulburând oglinda râului şi…

Burton auzi ultimele cuvinte ca şi cum cineva i le-ar fi urlat în ureche. Uimit, se uită la Alice, ale cărei buze se mişcau sugerând vorbirea la un nivel obişnuit. Privirea îi era aţintită asupra lui, dar părea să-l străpungă, îndreptându-se spre un timp şi spaţiu aflat dincolo de el. Braţele îi rămăseseră suspendate în aer, de parcă Alice fusese surprinsă de ceva şi nu şi le putea clinti din acea împietrire.

Recepta fiecare sunet amplificat. Putea auzi respiraţia fetiţei, bătăile inimii ei şi ale Alicei, traficul intestinal şi alunecarea brizei printre ramurile copacilor. Undeva, departe, răsună un strigăt.

Se ridică să asculte. Ce se petrecea? De ce acea acuitate a simţurilor? Cum de putea auzi bătaia inimii altora şi pe a lui nu? Percepea de asemenea forma şi textura ierbii de sub picioare. Aproape că simţea moleculele individuale de aer ciocnindu-se de trupul lui.

Şi Alice se ridicase în picioare.

— Ce se întâmplă? întrebă ea, iar vocea ei îl izbi ca o rafală grea de vânt.

Nu-i răspunse, rămânând cu privirea aţintită la ea. I se părea că abia acum îi vede trupul pentru prima oară. Şi că o vede pe ea, adevărata Alice.

Ea se apropie de el cu braţele întinse în faţă, ochii întredeschişi şi buzele umede. Se clătină încetişor şi îngână dulce:

— Richard! Richard!

Apoi împietri; pupilele i se dilatară. El păşi spre ea, desfăcând larg braţele. Ea strigă:

— Nu! nu!

Se întoarse şi fugi printre copaci, pierzându-se în întuneric.

Burton rămase o clipă neclintit. I se părea imposibil ca ea să nu împărtăşească acest sentiment pe care nu-l mai avusese faţă de nimeni alta.

Probabil ca vroia să-l aţâţe. Asta era… Alergă după ea, strigând-o de nenumărate ori.

Ploaia se abătu asupra lor câteva ore mai târziu. Fie că efectul drogului dispăruse de la sine, fie că-l risipiseră picăturile reci, dar amândoi se treziră din extaz şi din starea de visare în acelaşi timp. În clipa când un fulger le lumină chipurile, Alice ridică ochii spre el, ţipă şi-l împinse cu brutalitate.

Burton se rostogoli pe iarbă, dar reuşi să întindă mâna, prinzând-o de gleznă pe Alice, care încerca să se depărteze de el în patru labe.

— Ce te-a apucat? strigă el.

Alice încetă să se mai zbată. Se aşeză, îşi rezemă capul de genunchi, ascunzându-şi faţa, şi începu să plângă violent. Burton se ridică şi, apucând-o de bărbie, o sili să ridice ochii spre el. Un fulger ce lovise un copac nu departe de ei îi lumină chipul chinuit.

— Ai promis să mă aperi! ţipă ea.

— Te-ai purtat ca şi cum n-ai fi dorit asta, spuse el. Eu nu ţi-am promis să te apăr de un impuls uman şi firesc.

— Impuls!? exclamă ea. Impuls? Dumnezeule, niciodată n-am făptuit ceva mai rău! Când m-am căsătorit eram virgină şi i-am rămas toată viaţa credincioasă soţului meu. Iar acum… cu un bărbat complet necunoscut… Aşa, pe negândite! Nu ştiu ce m-a apucat!

— Deci te-am dezamăgit, spuse Burton şi izbucni în râs, cu toate că îl încercau părerea de rău şi tristeţea.

Dacă ar fi fost vorba numai de dorinţa ei, atunci nu ar fi simţit nici o mustrare de conştiinţă. Însă guma aceea conţinuse un drog puternic şi-i făcuse să se poarte ca doi amanţi a căror pasiune nu cunoaşte hotare. Iar ea, bineînţeles, trăise aventura cu dorinţa unei femei din haremul unui sultan.

— Nu trebuie să te laşi doborâtă de remuşcări sau să-ţi faci singură reproşuri, spuse el blând. Ai căzut pradă drogului. El e de vină.

— Ba eu! spuse ea. Eu… Eu! Am vrut! Of, ce târfă josnică am ajuns!

— Nu-mi amintesc să-ţi fi oferit bani.

Nu avusese intenţia să pară nemilos. Voise mai curând s-o înfurie în asemenea măsură, încât să facă uitat sentimentul de înjosire. Şi reuşi. Alice sări în picioare şi se năpusti spre el, zgâriindu-l pe piept şi pe faţă. Îi adresă cuvinte pe care o doamnă educată din înalta societate victoriană nici n-ar fi trebuit să le cunoască.

Burton o apucă de încheieturile mâinilor pentru a se feri de dezlănţuirea ei distructivă, iar ea continuă să-l împroaşte cu vorbe urâte. În cele din urmă, după ce se mai potoli şi reîncepu să plângă, Burton o conduse înapoi la focul de tabără care se transformase între timp într-o grămăjoară de cenuşă umedă. Îndepărtă stratul de deasupra până dădu de tăciuni încă fumegând şi aruncă peste ei o mână de iarbă uscată ce rămăsese ferită de ploaie sub un copac. În lumina flăcărilor, o zări pe fetiţă dormind ghemuită între Kazz şi Monat, toţi trei stând sub arborele de fier, acoperiţi de un morman de iarbă. Se întoarse la Alice, care se aşezase sub un alt copac.

— Nu te apropia, îi ceru ea. Nu vreau să te mai văd nicicând. M-ai dezonorat, m-ai pângărit! Şi asta după ce ţi-ai dat cuvântul că mă vei proteja.

— N-ai decât să îngheţi, dacă ţii neapărat, îi răspunse el. Aveam de gând să-ţi propun să ne îngrămădim unul lângă celălalt, pentru a ne mai încălzi. Dar dacă preferi să suferi… Îţi repet că ceea ce-am făcut e din cauza drogului. Nu, nu provocat. În general, drogurile nu generează dorinţe sau acţiuni; mai degrabă le permit să iasă la iveală. Inhibiţiile noastre s-au topit şi n-ar avea nici un rost să căutăm vinovatul. Cu toate acestea, aş minţi dacă aş afirma că nu mi-a plăcut, iar tu la fel, dacă ai susţine aşa ceva. Prin urmare, de ce să ai mustrări de conştiinţă?

— Eu nu-s o bestie ca tine! Sunt o femeie onorabilă, cu frica lui Dumnezeu.

— Nici nu mă îndoiesc, o aprobă sec Burton. Dă-mi voie, totuşi, să subliniez un lucru. Nu cred că te-ai fi lăsat pradă dorinţelor dacă în adâncul inimii tale n-ai fi dorit asta. Drogul ţi-a anulat inhibiţiile, dar nu el a plantat în mintea ta îndemnul de a comite fapta. Acţiunea întreprinsă după consumarea drogului îşi are izvorul în tine, pentru că aşa ai vrut să se întâmple.

— Ştiu! strigă Alice. Crezi că-s o slujnică neştiutoare? Am şi eu creier! Ştiu ce am făptuit şi de ce. Doar că nu mi-am închipuit niciodată că aş putea deveni o asemenea persoană. Iată că am fost! E sigur!

Burton încercă s-o consoleze, să-i demonstreze că fiecare om are în caracterul lui trăsături nedorite. Arătă că dogma păcatului originar scotea în evidenţă tocmai acest aspect; ea era umană şi, ca urmare, nutrea dorinţe obscure de care n-avea ştiinţă. Şi aşa mai departe. Cu cât se strădui să o calmeze, cu atât mai nenorocită se simţea Alice. Într-un târziu, tremurând de frig şi epuizat de eforturile zadarnice, renunţă. Se strecură între Monat şi Kazz şi-o luă pe fetiţă în braţe. Căldura degajată de cele trei trupuri, covorul alcătuit de firele de iarbă şi apropierea corpurilor goale îi dădură o stare de calm. Adormi, iar plânsul Alicei, atenuat de pătura de iarbă, continuă o vreme să-i picure slab în urechi.