Philip Farmer - Lumea fluviului (Înapoi la trupurile voastre răzleţite)

— La fel şi pe Pământ, spuse Frigate. Încă înainte de anul 2002 se obţinea fier din energie pură, dar procesul era foarte complicat şi costisitor, iar cantităţile rezultate, infime.

— Bine, conchise Burton. Toate astea nu ne costă nimic. Cel puţin până acum…

Rămase tăcut o vreme, amintindu-şi de visul avut înainte de a se trezi.

„Plăteşte, spusese Dumnezeu. Eşti dator pentru carne.” Ce să înţeleagă? Pe Pământ, la Trieste în 1890, murise în braţele soţiei, cerând… ce oare? Cloroform? În fine, ceva. Nu-şi mai aducea aminte. Apoi uitarea… Se trezise într-un loc de coşmar şi văzuse lucruri care nu existaseră pe Pământ, dar nici pe această planetă. Însă experienţa prin care trecuse nu fusese un vis.

Terminară de mâncat şi aşezară vasele la locul lor în interiorul potirului. Întrucât nu aveau nici o sursă de apă în preajmă, erau nevoiţi să aştepte până a doua zi pentru a le spăla. Frigate şi Kazz făcură câteva găleţi din trunchiuri de bambus. Americanul se oferi să meargă până la fluviu, dacă îl însoţea cineva, pentru a le umple cu apă. Burton se întrebă ce-l făcuse pe individ să facă o asemenea propunere. Apoi, privind spre Alice, îşi dădu seama. Frigate spera să-şi găsească o companie feminină cât mai plăcută. Luase drept sigur faptul că Alice Hargreaves îl prefera pe Burton, iar celelalte femei, Tucci, Malini, Capone şi Fiorri, îi aleseseră deja pe Galleazzi, Brontich, Rocco şi, respectiv, Giunta. Babich se îndepărtase, pesemne din acelaşi motiv pentru care şi Frigate dorea să plece.

Monat şi Kazz îl însoţiră pe Frigate. Cerul se acoperi brusc de scântei gigantice şi de nori luminoşi. Sclipirea aglomerărilor de stele, unele dintre ele atât de mari încât păreau fragmente sparte din Luna Pământului, şi strălucirea norilor, îi făcură să se simtă neînchipuit de minusculi şi neîmpliniţi.

Burton se întinse cu faţa în sus pe un maldăr de frunze şi se apucă să pufăie dintr-un trabuc. Avea un gust excelent, iar în Londra de pe vremea lui l-ar fi costat cel puţin un şiling.

Acum nu se mai simţea lipsit de importanţă şi nevrednic. Stelele rămâneau materie moartă, în vreme ce el era viu. Nici o stea nu va cunoaşte vreodată aroma nemaipomenită a unui trabuc scump. Şi nici nu va încerca extazul produs de îmbrăţişarea trupului fierbinte şi bine făcut al unei femei.

De cealaltă parte a focului, care vizibili, care ascunşi de iarba înaltă, se aflau cei din Trieste. Băutura le alungase inhibiţiile, deşi senzaţia de libertate provenea în parte din bucuria de a fi iarăşi vii şi tineri. Chicoteau, râdeau şi se rostogoleau încoace şi încolo prin iarbă, scoţând sunete puternice când se sărutau. După care, o pereche după alta, se retrăgeau la adăpostul întunericului, ori se mai potoleau.

Fetiţa adormise lângă Alice. Flăcările focului aruncau reflexe pâlpâitoare asupra chipului ei atrăgător şi aristocratic, reliefându-i capul lipsit de păr, corpul frumos şi picioarele lungi. Burton îşi dădu seama că toată fiinţa lui reînviase. Nu mai era bătrânul care, în cursul ultimilor şaisprezece ani de viaţă, suferise enorm din pricina nenumăratelor boli tropicale care-l storseseră pur şi simplu de vlagă. Acum era iarăşi tânăr, plin de vigoare, posedat de acelaşi vechi demon care-şi cerea insistent drepturile.

Promisese însă că o va apăra. Nu putea face nici un gest sau aluzie care să fie cumva interpretate drept încercări de a o seduce.

La urma urmei, nu era singura femeie din lume. Dimpotrivă, avea în jur nenumărate femei care, chiar dacă nu-i stăteau la dispoziţie, puteau fi măcar invitate să-i ţină tovărăşie. Desigur, asta dacă toată lumea care murise pe Pământ se afla pe această planetă. Alice era doar una între miliarde ca ea (probabil treizeci şi şase de miliarde, dacă aprecierea lui Frigate se dovedea corectă). Dar nu existau probe care să susţină o asemenea cifră.

Nenorocirea era că Alice putea fi singura care să-l atragă, cel puţin în acele momente. Nu putea porni pe întuneric în căutarea altei femei, fiindcă ar fi însemnat să le lase, pe ea şi pe fetiţă, fără apărare. Alice nu se va simţi în siguranţă împreună cu Monat şi Kazz şi n-o putea învinui pentru asta. Amândoi arătau cumplit. Nici lui Frigate nu i-o putea încredinţa — în caz că el s-ar fi întors până dimineaţă — fiindcă individul nu-i inspira deplină încredere.

Situaţia în care se găsea îl făcu să izbucnească în râs. Socoti că s-ar putea abţine măcar în seara asta. Gândul îi stârni noi hohote de râs din care nu se opri până nu-l întrebă Alice dacă păţise ceva.

— Ba am păţit mai mult decât îţi închipui, spuse el, întorcându-i spatele.

Vârî mâna în recipient şi scoase ultimul obiect rămas pe fund. Era o lamelă dintr-o substanţă elastică, semănând cu guma. Înainte de plecare, Frigate făcuse observaţia că necunoscuţii lor binefăcători erau neapărat americani. Altora nu le-ar fi trecut prin minte să le ofere gumă de mestecat.

După ce-şi stinse trabucul strivindu-l de pământ, Burton băgă lamela în gură.

— Are un gust straniu, dar delicios. Tu ai încercat?

— Mă tentează, dar cred c-aş arăta ca o vită rumegătoare.

— Renunţă la pretenţiile de doamnă, o sfătui Burton. Crezi că fiinţele astea, care posedă puterea de a ne resuscita, au gusturi proaste?

— Sinceră să fiu, n-am idee, spuse ea zâmbind vag, şi băgă lama de gumă în gură.

Mestecară o vreme absenţi şi privindu-se pe deasupra focului. Alice nu-l putea privi drept în ochi mai mult de câteva secunde.

— Frigate susţinea că te cunoaşte, spuse el. În orice caz, că ştie despre tine. Iartă-mi curiozitatea nelalocul ei, dar cine eşti?

— Între morţi nu trebuie să existe secrete, îi răspunse ea în glumă. Şi nici între foştii morţi.

Se născuse la 25 aprilie 1852, iar numele de fată îi fusese Alice Pleasance Liddell. Pe vremea aceea Burton avea treizeci de ani. Descendentă directă a Regelui Edward al III-lea şi al fiului acestuia, John de Gaunt. Tatăl ei fusese decan al Colegiului Christ Church din Oxford şi coautor al faimosului lexicon grec-englez. (Liddell şi Scott! îşi aminti Burton.) Avusese o copilărie fericită, primise o educaţie aleasă şi cunoscuse mulţi oameni vestiţi ai vremii: Gladstone, Mathew Arnold, Prinţul de Wales, care fusese dat în grija tatălui ei pe perioada cât studiase la Oxford. Soţul ei fusese Reginald Gervis Hargreaves, iar ea îl iubise foarte mult. Gentleman „de ţară”, acestuia îi plăcea să citească autori francezi, să meargă la vânătoare sau pescuit, să joace cricket sau să planteze copaci. Avusese trei fii, toţi căpitani, dintre care doi căzuseră în Marele Război din 1914-l918. (Era a doua oară în acea zi că Burton auzea de Marele Război.

Vorbi necontenit, de parcă ar fi băut ceva care-i dezlegase limba. Ori vroia să facă din această conversaţie o barieră între ea şi Burton.

Îi povesti despre Dinah, pisica tărcată la care ţinuse în copilărie, despre copacii uriaşi din grădina botanică a soţului, despre tatăl ei care, cât lucrase la lexicon, avea crize de strănut exact la amiază în fiecare zi, şi nimeni nu descoperise de ce… La vârsta de optzeci de ani i se oferise titlul onorific de Doctor în Litere al unei universităţi americane pentru rolul vital pe care-l jucase în geneza faimoasei cărţi a domnului Dodgson. (Uită să menţioneze titlul, iar Burton, deşi cititor împătimit, nu-şi aminti să fi văzut vreo carte de Dodgson. [2] Alice în Ţara Minunilor, de Lewis Carroll