Philip Farmer - Lumea fluviului (Înapoi la trupurile voastre răzleţite)

Roşind, Alice spuse:

— Treaba mea ce port. Dacă restul vor să umble goale, în vreme ce eu o să umblu decent, atunci…

Loghu nu înţelesese nici o vorbă, însă îşi dăduse seama ce se petrecea. Râse şi plecă. După toate probabilităţile, fiecare femeie încerca să ghicească intenţiile celorlalte. Urâţenia şi lipsa de confort oferită de îmbrăcămintea rudimentară nu părea să le preocupe prea mult.

— Până vă hotărâţi, n-ar fi rău să luaţi găleţi şi să ne însoţiţi până la fluviu, propuse Burton. Putem face baie, umplem găleţile cu apă, vedem cum stau lucrurile la câmpie şi apoi ne întoarcem. Poate reuşim să construim câteva colibe sau adăposturi până la căderea întunericului.

Porniră în jos pe deal prin iarba deasă, ducând cu ei potirele, armele din bambus ori cremene şi găleţile. Nu merseră mult şi întâlniră oameni. Evident, mulţi locuitori ai câmpiei hotărâseră să se stabilească altundeva. În plus, mulţi descoperiseră şisturi silicioase şi-şi confecţionaseră arme şi unelte. Se vedea că deprinseseră tehnica prelucrării pietrei de la cineva, pesemne de la alţi oameni primitivi din zonă. Până acum, Burton nu văzuse decât două exemplare care nu aparţineau speciei Homo sapiens, iar acestea se aflau în grupul său. Însă indiferent cum fuseseră învăţate tehnicile de lucru, ele se aplicaseră cu folos. Trecură pe lângă două colibe din bambus, pe jumătate terminate. Erau de formă rotundă, cu o singură încăpere, având acoperişul conic, acoperit cu frunzele triunghiulare şi uriaşe luate din arborii de fier şi cu fire lungi de iarbă. Folosind o teslă şi o secure din piatră, un bărbat îşi încropea un pat scund din lemn de bambus.

Cu excepţia unora care-şi făceau colibe grosolane ori simple adăposturi fără a folosi unelte şi a câtorva care înotau în fluviu, câmpia era destul de pustie. Cadavrele rămase după dezlănţuirea de nebunie din noaptea precedentă dispăruseră. Până acum, nimeni nu-şi făcuse îmbrăcăminte din iarbă, iar mulţi se holbau la Alice, ba chiar pufneau în râs şi făceau comentarii răutăcioase. Ea se îmbujoră la faţă, dar nu făcu nici un gest să scape de straie. Soarele începuse să dogorească, iar ea se scărpina pe sub vesta care-i acoperea sânii şi pe sub fustiţă. Cu toată buna ei creştere victoriană, zgârieturile şi iritarea pielii o făceau să se scarpine în văzul lumii.

Când ajunseră pe mal, văzură câteva moviliţe care se dovediră a fi haine confecţionate din iarbă. Fuseseră lăsate acolo de bărbaţii şi femeile care acum râdeau, se zbenguiau şi înotau în fluviu.

Deosebirea faţă de plajele pe care le mai văzuse era evidentă. Aceştia erau aceiaşi oameni care acceptaseră maşina de spălat, costumele care le ascundeau trupul de la călcâie până la gât şi toate celelalte aparate casnice, considerându-le absolut morale şi vitale pentru continuitatea existenţei societăţii lor. Cu toate acestea, după numai o zi petrecută aici, înotau în pielea goală. Şi nu se simţeau stânjeniţi.

Pe de o parte, acceptarea nudităţii putea fi pusă pe seama uimirii resimţite de ei atunci când fuseseră resuscitaţi. În plus, nici nu puteau face mare lucru chiar din prima zi. Pe de altă parte, avusese loc un amestec al indivizilor civilizaţi cu sălbatici, ori cu oameni de la tropice, pe care nuditatea nu-i uimea deloc.

Văzând o femeie care stătea în apă până la brâu, Burton o strigă. Avea o faţă cu trăsături frumoase, deşi cam grosolane, şi ochi albaştri sclipitori.

— Asta-i femeia care l-a atacat pe Sir Robert Smithson, remarcă Lev Ruach. Cred că o cheamă Wilfreda Allport.

Burton o privi curios şi îi admiră bustul generos.

— Cum e apa? o întrebă el.

— Foarte bună, îi răspunse ea zâmbind.

Îşi dezlegă potirul de la încheietură, puse jos conteinerul în care se aflau cuţitul din piatră şi securea şi intră în apă ţinând în mână bucata verde de săpun. Temperatura apei fluviului era cu aproximativ zece grade mai scăzută decât cea a organismului uman. În timp ce se săpunea, intră în vorbă cu Wilfreda. Purtarea ei nu dovedea că mai nutrea resentimente faţă de Smithson. Vorbea cu un accent puternic, preponderent în nordul Angliei, tipic pentru Cumberland.

— Am auzit de confruntarea ta cu fostul mare ipocrit, baronetul, spuse Burton. Acum ar trebui să fii fericită. Eşti iarăşi tânără, sănătoasă şi frumoasă şi nu va trebui să trudeşti pentru a-ţi câştiga pâinea. În plus, poţi face din plăcere ceea ce altădată trebuia să practici pentru bani.

N-avea rost să-i vorbească pe ocolite unei lucrătoare. Întreaga ei comportare părea să afirme acest lucru.

Wilfreda îi aruncă o căutătură la fel de rece ca şi Alice Hargreaves.

— Ei, n-aş zice că-ţi lipseşte curajul. Eşti englez, nu-i aşa? Cam greu de depistat accentul tău, dar pariez că-i londonez, cu uşoare influenţe străine.

— Eşti pe-aproape, spuse el râzând. Apropo, mă numesc Richard Burton. N-ai vrea să te alături grupului nostru? Ne-am strâns laolaltă să ne apărăm şi după-amiază vrem să ne construim adăposturi. Avem o piatră-potir numai a noastră, undeva pe un deal.

Wilfreda aruncă o privire către tau cetan şi către primitiv.

— Fac parte din grupul tău, da? Am auzit de ei; se spune că monstru-i un om din stele, venit prin 2000, aşa se vorbeşte.

— N-o să-ţi facă nici un rău, o asigură Burton. Nici el, nici primitivul. Ce spui?

— Sunt o biată femeie, răspunse ea. Ce pot oferi în schimb?

— Tot ce poate oferi o femeie, spuse Burton zâmbind cu gura până la urechi.

În mod surprinzător, Wilfreda izbucni în râs. Îl atinse pe piept şi-l întrebă:

— Nu crezi că eşti cam obraznic? Ce-ai păţit, nu-ţi poţi găsi o fată?

— Am avut una şi-am pierdut-o, spuse Burton.

Ceea ce nu era întru totul adevărat. Nu cunoştea intenţiile Alicei. Nu reuşea să înţeleagă de ce mai rămânea alături de grupul său dacă se arăta atât de îngrozită şi dezgustată. Decât să se azvârle în necunoscut, prefera, pesemne, răul cu care se obişnuise. Deocamdată, pe Burton îl deranja stupizenia ei, dar n-ar fi vrut să plece. Poate că dragostea pe care-o încercase faţă de ea cu o noapte în urmă fusese provocată de drog, dar sentimentul nu se risipise încă. Atunci de ce o ruga pe femeia aceasta să se alăture grupului? Probabil că vroia să trezească gelozia Alicei. Ori poate să aibă aproape o femeie care să-l accepte în caz că Alice avea să-l refuze astă-seară. Poate… nu reuşea să-şi clarifice sentimentele.

Alice stătea pe mal, iar unghiile de la picioare aproape atingeau apa. Malul era aici doar cu doi-trei centimetri deasupra apei. Stratul de iarbă scurtă continua şi în apă, formând un covor continuu până şi pe albia fluviului. Intră până la gât în apă şi simţi iarba sub tălpi. Îşi aruncă săpunul pe mal, înotă vreo zece metri în larg şi se scufundă. Aici, curentul devenea brusc mai puternic, iar apa mult mai adâncă. Ţinând ochii deschişi, porni spre adânc până ce umbrele se înteţiră şi începură să-l doară urechile. Continuă totuşi să se afunde şi într-un târziu atinse fundul. Era la fel de încărcat de iarbă ca şi malul.

Când se întoarse înot până în porţiunea unde apa îi venea până la brâu, văzu că Alice îşi lepădase îmbrăcămintea. Se afla aproape de mal, dar stătea pe vine în apă, astfel că apa îi venea până la gât. Îşi săpunea capul şi faţa.

— De ce nu intri şi tu? îl întrebă el pe Frigate.

— Păzesc potirele, veni răspunsul.

— Foarte bine faci!