Philip Farmer - Lumea fluviului (Înapoi la trupurile voastre răzleţite)

— Eşti un păcătos, domnule Burton. Am citit despre tine în ziare şi am avut în mână câteva dintre cărţile tale despre Africa şi India, precum şi aceea despre mormonii din Statele Unite. Am auzit şi tot felul de zvonuri care te prezentau drept un păgân, dar n-am dat crezare multora dintre ele. Reginald a fost scandalizat când ţi-a citit Kasidah. A spus că nu vrea să ţină asemenea literatură ateistă şi scârboasă în casa lui şi ţi-a aruncat toate cărţile în foc.

— Dacă sunt atât de josnic, iar tu simţi că ai devenit o femeie „stricată”, de ce nu pleci?

— Chiar trebuie să-ţi repet? În următorul grup aş putea da peste bărbaţi mult mai răi. Şi, aşa cum ai avut amabilitatea s-o afirmi, nu m-ai silit. Sunt convinsă că sub aerul tău batjocoritor şi cinic se ascunde, totuşi, o fărâmă de omenie. Te-am văzut lăcrimând când o cărai pe Gwenafra, care plângea.

— M-ai convins, spuse el rânjind. Foarte bine. Fie cum vrei tu. Mă voi purta cavalereşte, nu voi încerca să te seduc sau să te tulbur în nici un fel. Dar când mă vezi data viitoare că mestec gumă, fă bine şi ascunde-te. Până atunci însă, îţi dau cuvântul meu de onoare: atâta vreme cât nu sunt sub influenţa drogului nu trebuie să te temi de mine.

Ea făcu ochi mari de mirare şi se opri:

— Ai de gând să mai încerci?

— De ce nu? Consumul de gumă i-a transformat pe unii în fiare, dar asupra mea n-a avut un asemenea efect. Nu mă simt atras de ea, prin urmare, nu cred că pot deveni dependent. Să ştii că obisnuiam să fumez opiu din când în când şi n-am devenit sclavul lui, aşa că, psihologic vorbind, nu am slăbiciuni pentru droguri.

— Am priceput că deseori erai afumat, domnule Burton. Tu şi creatura aceea greţoasă, domnul Swinburne… [5] Algernon Charles Swinburne (1837-l904), poet englez, supus atacurilor criticii pentru carnalitatea versurilor

Amuţi. Fusese strigată de un bărbat şi, cu toate că nu înţelegea limba italiană, nu-i scăpă semnificaţia gestului obscen. Roşi toată, dar continuă să păşească apăsat. Burton îi aruncă individului o privire ameninţătoare. Era un tânăr brunet şi bine făcut, cu nasul mare, bărbia rotundă şi ochii apropiaţi unul de altul. După vorbă părea un reprezentant al lumii răufăcătorilor din Bologna, unde Burton îşi petrecuse timp îndelungat cercetând relicvele şi mormintele etrusce. Era urmat de zece bărbaţi, majoritatea la fel de fioroşi şi ameninţători ca şi liderul lor, precum şi de cinci femei. Se vedea clar că bărbaţii doreau să mai atragă şi alte femei în grupul lor. Era de asemenea evident că doreau să pună mâna pe armele din piatră ale oamenilor lui Burton. N-aveau ca arme decât potirele şi câteva beţe de bambus.

Burton dădu un ordin răstit şi oamenii săi se regrupară. Kazz nu-i înţelese vorbele, dar simţi imediat ce se întâmpla. Rămase în urmă, formând, împreună cu Burton, ariergarda. Înfăţişarea sa primitivă şi securea din mâna uriaşă mai tăiară din elanul bolognezilor. Urmăriră grupul lui Burton, făcând comentarii cu voce tare şi ameninţând, dar nu îndrăzniră să se apropie prea mult. Când însă ajunseră la poalele dealului, şeful bandei strigă o comandă şi atacară cu toţii.

Răcnind şi învârtindu-şi potirul legat cu o cordeluţă, tânărul se repezi la Burton, care se feri de potir şi apoi azvârli suliţa din bambus. Vârful din piatră pătrunse în plexul omului, care se prăbuşi într-o parte cu suliţa înfiptă în el. Primitivul lovi potirul învârtit de un alt atacator, smulgându-i-l din mână. După aceea sări spre el şi-l lovi cu muchia securii în creştetul capului. Omul se prăvăli la pământ cu ţeasta crăpată.

Micuţul Lev Ruach azvârli potirul în pieptul unui agresor, apoi se repezi la el să-l doboare. Îl lovi cu picioarele în faţă chiar în timp ce acesta încerca să se ridice. Omul se prăbuşi pe spate; Ruach sări pe el şi îşi înfipse cuţitul din cremene în umărul lui. Ţipând de durere, omul se ridică în picioare şi o rupse la fugă.

Frigate se descurcă mai bine decât se aşteptase Burton, fiindcă la început, când banda de atacatori îi provocase, acesta pălise şi începuse să tremure. Potirul îi era legat de încheietura mâinii stângi, iar în dreapta ţinea o secure. Se aruncă asupra grupului, primi o lovitură de potir în umăr, dar reuşi să amortizeze forţa izbiturii cu propriul lui potir, şi căzu pe o parte. Ţinând un băţ de bambus cu ambele mâini deasupra capului, unul dintre ticăloşi vru să-l lovească, însă el se rostogoli, ridică potirul şi pară lovitura. Apoi se ridică fulgerător şi-l plesni pe individ cu capul în burtă, împingându-l astfel înapoi. Căzură împreună, Frigate rămase deasupra şi, cu securea din piatră, îl trăsni de două ori în tâmplă.

Alice îşi aruncase potirul în faţa unui inamic şi apoi îl împunse cu o suliţă din bambus al cărei vârf fusese întărit la foc. Loghu veni în goană pe cealaltă parte şi-l lovi cu băţul în cap atât de puternic, încât el se prăvăli la pământ.

Încăierarea ţinuse un minut. Ceilalţi indivizi fugiră, urmaţi de femeile lor. Burton îl răsuci pe liderul grupului pe spate şi scoase suliţa din golul stomacului. Vârful nu pătrunsese decât un centimetru.

Bărbatul se ridică în picioare şi, cu sângele şiroind din rană, se îndepărtă încovoiat de durere. Doi membri ai bandei rămăseseră la pământ, fără cunoştinţă, însă aveau să-şi vină în simţiri. Bărbatul pe care-l atacase Frigate era mort.

Din palid, americanul deveni roşu la chip, apoi păli din nou, însă nu păru îndurerat sau scârbit de ce făcuse. Pe faţa lui apăru un aer de exaltare şi uşurare.

— Asta-i primul om pe care-l ucid, spuse el.

— Am îndoieli că va fi şi ultimul, remarcă Burton. Doar dacă o să fii tu însuţi omorât.

Privind cadavrul, Ruach observă:

— Morţii de aici arată ca şi cei de pe Pământ. Mă întreb în ce viaţă de apoi or mai merge.

— Dacă trăim îndeajuns de mult, s-ar putea să aflăm şi asta. Doamnelor, aţi dat dovadă de mult curaj.

— Am făcut ce trebuia, spuse Alice şi se îndepărtă.

Era albă la faţă şi tremura de efort. Pe de altă parte, Loghu părea entuziasmată.

Ajunseră la piatra-potir puţin înainte de amiază. Situaţia se schimbase. În depresiunea pe care-o considerau a lor erau acum vreo şaizeci de oameni, dintre care mulţi se străduiau să prelucreze bucăţi de cuarţ. Un bărbat se ţinea de ochiul însângerat în care-i sărise un ciob. Alţii aveau feţele pline de zgârieturi ori degetele strivite.

Burton se supără, dar nu-i putea alunga. Speră că lipsa apei îi va convinge pe ceilalţi să plece, pentru ca grupul lui să redevină astfel stăpân peste acel loc izolat şi liniştit. Speranţa aceasta se risipi curând. O femeie îi spuse că la o milă şi ceva spre vest se găsea o cascadă nu prea mare. Apa cădea din vârful muntelui printr-un canion îngust, ajungând într-o adâncitură a terenului pe care o umpluse doar pe jumătate. Cu vremea, avea să se reverse, pornind să-şi caute drum în josul dealurilor, împrăştiindu-se pe câmpie dacă oamenii nu aveau să aducă piatră de lângă peretele muntos pentru a construi un canal.

— Putem face ţevi din beţe groase de bambus, propuse Frigate.

Îşi aşezară potirele pe piatră, ţinând minte exact locul fiecăruia, şi aşteptară. Burton avea intenţia de a se muta din acel loc imediat ce se umpleau potirele. Stabilirea taberei la jumătatea drumului dintre cascadă şi piatra-potir ar fi prezentat avantajul de a scăpa de aglomeraţie.