Philip Farmer - Lumea fluviului (Înapoi la trupurile voastre răzleţite)

Începuse să le crească părul pe tot corpul, mai puţin pe faţă.

Pe Burton îl întrista acest lucru. Dintotdeauna se mândrise cu mustaţa lungă şi barba despicată; susţinea că lipsa lor îi făcea să se simtă mai dezbrăcat decât dacă n-ar fi avut pantaloni.

Wilfreda pufni în râs auzindu-l şi spuse:

— Mă bucur c-au dispărut bărbile. Niciodată nu mi-au plăcut. Când sărutam un bărbat cu barbă era ca şi cum mi-aş fi băgat capul în încâlceai a de arcuri stricate ale unei dormeze.

Trecuseră şaizeci de zile. Ambarcaţiunea fusese împinsă de-a latul câmpiei pe role din lemn de bambus. Sosise şi ziua lansării la apă. Hagiul avea doisprezece metri lungime şi era alcătuit din două corpuri ascuţite la vârf, construite din lemn de bambus, fixate printr-o platformă pe care se aflau un bompres cu o pânză balon şi un singur catarg cu greement aurie, pânzele fiind confecţionate din fibre de bambus întreţesute. Vasul se putea dirija cu ajutorul unei vâsle mari din lemn de pin, întrucât cârma şi timona se dovediseră inutile. Singurul material disponibil pentru odgoane era iarba, deşi peste o vreme aveau să utilizeze pielea tăbăcită şi maţe de la speciile mai mari de peşti care creşteau în Fluviu. La prova se afla legată o barcă scobită de Kazz din trunchiul unui pin.

Înainte de a lansa ambarcaţiunea, Kazz le făcu unele greutăţi. Reuşea deja să vorbească engleză foarte stricat şi împleticit, ştiind şi câteva înjurături în arabă, baluchi, swahili şi italiană, toate învăţate de la Burton.

— Trebuie nevoie… cum zice la ea?… wallah! ce cuvânt?… ucis cineva 'nainte de pus vas pe apă… ştii… merda… nevoie vorbă, Burton-naq… dai, Burton-naq… cuvânt… cuvânt… ucis om pentru că zeul, Kabburqanaqruebemss… zeu apă… nu scufund vas… supără el… înecat noi, mâncat.

— Sacrificiu? întrebă Burton.

— La naiba, multe mulţumiri, Burton-naq. Sacrificiu! Tăiat gât… pus pe vas… frecat la lemn… apoi zeu apă nu supărat la noi.

— N-avem nevoie de aşa ceva, i-o tăie Burton.

Kazz se opuse, dar în cele din urmă se înmuie şi urcă la bord strâmbându-se şi părând foarte agitat. Pentru a-l linişti, Burton îi spuse că nu se aflau pe Pământ. După cum se putea convinge şi singur privind în jur, dar îndeosebi la stele, nu erau pe Pământ. În valea Fluviului nu existau zei. Kazz ascultă şi surâse, dar tot arăta de parcă s-ar fi aşteptat să vadă din clipă în clipă faţa îngrozitoare a lui Kahburqanaqruebemms, cu barbă verde şi ochi bulbucaţi, ridicându-se din adâncurile apei.

În dimineaţa aceea, malul era înţesat de oameni. Pe mile întregi se adunase toată suflarea, întrucât orice lucru ieşit din comun devenea motiv de distracţie. Oamenii strigau şi glumeau. Deşi unele comentarii erau făcute în batjocură, toată lumea arăta bine dispusă. Înainte ca ambarcaţiunea să fie împinsă pe role în Fluviu, Burton se urcă pe „puntea căpitanului”, o platformă ceva mai înălţată, şi ridică o mână cerând să se facă linişte. Sporovăiala încetă şi li se adresă în italiană:

— Ridicaţi din morţi, prieteni, locuitori ai văii Ţării Promise! Vă vom părăsi peste câteva minute…

— Dacă nu se răstoarnă vasul! bolborosi Frigate.

— …pentru a naviga în amonte, împotriva vântului şi curentului. Alegem acest drum anevoios fiindcă greul oferă întotdeauna recompensa cea mai mare, dacă ar fi să credem spusele moraliştilor de pe Pământ, iar acum ştiţi în ce măsură trebuie să ne încredem în ei!

Se auziră râsete. Unii, religioşii împătimiţi, se uitară strâmb.

— Pe Pământ, aşa cum ştiu unii dintre voi, am condus odată o expediţie spre inima întunecatei Africi pentru a descoperi izvoarele Nilului. Nu le-am găsit, deşi am fost pe-aproape, şi meritele mele au fost însuşite de un om care-mi datora totul, un anume domn John Hanning Speke. Dacă-l voi întâlni în cursul călătoriei mele, voi şti cum să mă port cu el…

— Doamne Dumnezeule! exclamă Frigate. Vrei să se sinucidă iarăşi de remuşcare şi ruşine?

— …dar problema e că acest Fluviu s-ar putea dovedi cu mult mai mare decât Nilul, care, chiar de ştiţi sau nu, era cel mai lung fluviu de pe Pământ, în ciuda pretenţiilor nejustificate ridicate de americani în privinţa complexelor Amazon şi Missouri-Mississippi. Unii dintre voi şi-au pus desigur întrebarea de ce pornim spre o ţintă aflată la nu ştiu ce depărtare sau care s-ar putea să nici nu existe. Vă declar că ridicăm pânzele pentru simplul motiv că Necunoscutul există şi vrem să-l facem Cunoscut. Nimic mai mult! Iar aici, contrar tristelor şi dezamăgitoarelor noastre experienţe de pe Pământ, nu avem nevoie de bani pentru aprovizionare sau pentru a ne continua voiajul. Regele Ban a murit şi odihnească-se în pace! Nici nu vom fi siliţi să completăm sute de cereri şi formulare sau să cerşim audienţă la persoane influente şi la birocraţi neînsemnaţi pentru a obţine permisiune de a naviga pe Fluviu. Nu ştiu să existe graniţe naţionale…

— …deocamdată, interveni Frigate.

— …nici paşapoarte sau oficialităţi care trebuie mituite. Construim o ambarcaţiune fără a cere zeci de aprobări şi ridicăm pânzele fără a solicita îngăduinţa vreunui băgător de seamă, fie el mare, obişnuit sau umil. Pentru întâia oară în istoria umanităţii, suntem liberi. Liberi! Prin urmare, vă spun adio, nu la revedere…

— …nici nu eşti în stare, murmură Frigate.

— …fiindcă s-ar putea să ne întoarcem peste o mie de ani şi mai bine! Aşadar, vă adresez un adio, echipajul, la fel, şi vă mulţumim pentru ajutorul ce ni l-aţi dat la lansare. Cu aceeaşi ocazie, cedez postul meu de Consul al Majestăţii-Sale Britanice de la Trieste oricui doreşte să-l primească şi mă declar cetăţean al lumii Fluviului! Nu voi plăti tribut nimănui; nu datorez supunere nicicui; îmi voi fi credincios doar mie însumi!

— Fă ce te-ndeamnă bărbăţia şi n-aştepta ca alţii să te-aclame sau îndrume; În viaţă ori în moarte e nobil doar acela ce face legea-n lume, recită Frigate.

Burton îi aruncă americanului o privire, dar nu se opri. Frigate cita versuri din poemul lui Burton, numit Kasidah-ul din Haji Abdu Al-Yazdi. Nu era prima oară când cita din opera poetică sau în proză a lui Burton. Şi, deşi Frigate îl agasa uneori, Burton nu se putea supăra prea tare pe cineva care-l admirase într-atât încât să-i înveţe cuvintele pe de rost.

Câteva minute mai târziu, când ambarcaţiunea era împinsă în apele Fluviului iar mulţimea izbucnise în ovaţii, Frigate îl cită din nou. Privi lung spre mal, trecând în revistă miile de tineri şi tinere cu înfăţişare atrăgătoare, purtând kilturi, sutiene şi turbane colorate care fluturau în vânt, şi spuse:

Ambarcaţiunea alunecă în apă şi vântul şi curentul puternic o răsuciră spre aval, însă Burton dădu câteva ordine cu voce puternică şi pânzele fură ridicate, iar el mişcă viguros vâsla mare astfel încât botul se întoarse, şi curând porniră împinşi de vânt. Hagiul se înălţa şi cobora legănat de valuri, apa fâşâia, tăiată fiind de provele gemene. Razele soarelui erau calde şi puternice, ei se simţeau fericiţi, dar şi puţin îngrijoraţi îndepărtându-se de malurile şi chipurile familiare care rămâneau în urmă ca nişte umbre. Nu aveau hărţi şi nici nu auziseră istorii spuse de alţi navigatori care să-i îndrume; lumea avea să fie creată o dată cu fiecare milă străbătută.