Ivan Efremov: Nebuloasa din Andromeda

— Vor putea! spuse convins Ren Boz.

Apoi, luându-și rămas bun de la Iunii Ant, porni spre câmpul de decolare al cosmoportului.

Veter cu Veda și Ciara cu Mwen Mas stăteau ceva mai la o parte de cele două șiruri lungi ale celor veniți să-i petreacă pe astronauți. Toti își întoarseră capul spre clădirea centrală. Prin fața lor trecu fără zgomot o platformă largă, pe care oamenii o intimpinară cu fluturări de mână și cu strigăte de salut; un asemenea entuziasm nu-și îngăduiau decât în momente excepționale. înăuntru se aflau toți cei douăzeci de membri ai echipajului de pe „Lebăda”.

Platforma se apropia de astronavă. înaintea înaltului ascensor mobil aștepta un grup de oameni în salopete albe, cu fețele palide de oboseală, cei douăzeci de membri ai comisiei de decolare, în majoritate ingineri, colaboratori ai cosmoportului. În ultimele douăzeci și patru de ore, aceștia controlaseră cu ajutorul aparatelor tensoriale [126] Dispozitive de încercat rezistenta unui obiect la tensiune sau la tractiune (n.r.) starea navei.

Urmând tradiția care data de la începuturile astro-navigației, președintele comisiei prezentă raportul său lui Erg Noor, care fusese din nou ales în unanimitate șef al expediției pe Ahernar. Ceilalți membri ai comisiei își înscriseră inițialele pe o tăbliță de bronz cu portretele și numele lor și i-o înmânară lui Erg Noor. Apoi își luară rămas bun și se retraseră. Spre navă înainta acum mulțimea celor veniți s-o petreacă. Toți se aliniară în fața echipajului „Lebădei”, lăsând rudele și prietenii exploratorilor să se adune po mica platformă rămasă liberă, a liftului. Operatorii cinematografici filmau fiecare gest al celor cc plecau, ultimă amintire lăsată planetei natale.

Erg Noor zări de departe pe Veda și, vârând certificatul de bronz în lata lui centură de astronaut, se apropie cu grabă de tânăra femeie.

— Ce bine că ai venii, Veda!

— Puteam oare să fac altfel?

— Tu reprezinți pentru mine simbolul Pământului și al tinereții mele trecute.

— Ai cu tine pentru totdeauna tinerețea Nizei.

— Nu pot spune că n-am și regrete. Ar însemna să mint. În primul rând îmi pare rău de Niza, de tovarășii mei, de altfel chiar și de mine… Prea este mare pierilerea! De când m-am întors ultima oară, parcă am îndrăgit planeta noastră într-un fel nou, mai simplu, dar mai puternic, mai cert…

— Și totuși pleci, Erg!?

— Nu pot altfel. Dacă n-aș întreprinde drumul ăsta mi s-ar părea că aș pierde nu numai Cosmosul, ci și Pământul.

— Cu cât iubești mai mult, cu atât este mai greu să fii eroic, nu-i așa, Erg?

— M-ai înțeles întotdeauna, Veda! Iat-o și pe Niza! Fata cu părul învăpăiat, slăbită și semănând cu un băiețaș, se apropie de ei și se opri, umbrindu-și cu genele-i lungi ochii:

— Este mai greu decât aș fi crezut. Sînteți cu toții… buni, senini… frumoși… Nu-i ușor să pleci pentru totdeauna, să te smulgi, trăind, de lângă Pământul atât de drag…

Glasul astronavigatoarei se frânse. Veda o atrase spre sine, rostindu-i în șoaptă câteva cuvinte mângâioase, așa cum știu s-o facă numai femeile.

— Mai avem nouă minute până la închiderea trapelor, spuse încet Erg Noor, fără să-și ia ochii de la Veda.

— Ce mult…. exclamă naiv Niza, cu o voce tristă.

Veda, Erg, Dar Veter, Mwen Mas și ceilalți care veniseră să asiste la plecarea navei simțiră cu desperare și uimire că nu-și găsesc cuvintele. N-aveau cum să-și exprime sentimentele pe care le stârnea în inima lor această faptă eroică săvârșită în numele unei îndepărtate posterități. Atât cei care plecau cât și cei veniți să-i petreacă înțeleseră că orice vorbe sunt de prisos.

Ce urări, glume ori făgăduieli ar fi putut să afle ecoul cuvenit în sufletul oamenilor care părăseau pe veci Pământul, pornind către genunile Cosmosului?

Cel de-al doilea sistem de semnalizare se dovedea imperfect, cedând locul celui de-al treilea. Numai privirile adânci, ce reflectau elanurile pătimașe, atât de greu traductibile în cuvinte, își grăiau prin tăcerea încordată ori se opreau avide asupra întinderii pustii din EI Homra.

— Haideți! glasul lui Erg Noor, ce-și regăsise sonoritatea metalică, îi făcu să tresară, ca un bici. începură să se grăbească.

Fără să-și mai ascundă lacrimile, Veda o strânse la pieptul ei pe Niza. Cele două femei rămaseră astfel câteva clipe obraz lângă obraz, cu ochii închiși, în timp ce bărbații își luau bun rămas prin strângeri de mână. Ascensorul urcase opt membri ai echipajului înspre trapa ovală u navei, care se căsca neagră. Erg Noor o luă pe Niza de mină și-i șopti ceva la ureche. Imbujo-rându-se, lânăra fală sc smuci și se avântă spre astronavă, înainte de a trece însă de pragul liftului, se mai întoarse o dală și în ochii imenși ai Ciarei, pe chipul căreia se așternuse o neobișnuită paloare.

— Pot să te sănii, Ciara? întrebă cu glas limpede Niza.

Fără a-i răspunde, Ciara Nandi se repezi emoționată spre platformă, cuprinse cu brațul tremurător gâtul astronavigatoarei, apoi tot asa de tăcută, sări jos și se depărta repede.

Erg Noor și Niza se suiră laolaltă.

Cei rămași jos așteptau intr-o liniște gravă: o clipă, pe scara luminată a „Lebedei” se opriră două siluete — un bărbat înalt și o fală firavă, ca să primească ultimele salutări ale Pământului.

Veda Kong își încleșta atât de tare degetele, încât Dar Veter auzi cum Ie troznesc încheieturile.

Erg Noor și Niza dispăruseră. Din deschizătura cea întunecată ieși o placă ovală, de aceeași culoare cenușie ca și restul carcasei, lnca o clipă, și nici chiar privirea cea mai ageră n-ar fi putut să mai distingă urmele deschizăturii, văzută adineauri în flancul rotund al colosalei nave.

Așezată vertical pe suportii ei depărtați, „Lebăda” părea să aibă in liniile ei ret a uman. Poate că impresia aceasta o crea sfera provei, terminată printr-un coif ascuțit și prevăzută cu faruri care clipeau ca niște ochi; sau, poate, dispozitivele pentru spinteca rea spațiului aflate in partea centrală și care semănau cu umerarii unei armuri de cavaler medieval. Astronava se înălța parcă aidoma unui titan cu picioarele larg împlântate în pământ și care, de la înălțimea sa, privea cu trufie peste capetele mulțimii de oameni.

Sirenele semnalizatoare sloboziră deodată un urlet amenințător, anunțând că totul este gata. Ca prin farmec, alături de navă răsăriră platforme autopropulsate, încăpătoare, pe care se suiră mulți dintre cei veniți să asiste la decolare. Trepiedele aparatelor T.V.F. și ale proiectoarelor porniră târâș în toate direcțiile, fixînd totuși necontenit asupra „Lebedei” razele și gurile lor. Masiva siluetă cenușie a cosmonavei se întunecă, pierzându-și parcă din volum. La prova ei, se aprinseră stranii lumini roșii, semnalizând apropierea plecării. Vibrațiile motoarelor puternice se comunicau solului dur: „Lebăda” începu să se întoarcă pe suporții săi, luând direcția decolării. Publicul 6e depărta acum tot mai mult spre linia de securitate, care se zărea fosforescentă prin negură. Oamenii coborau în grabă, iar platformele porneau imediat îndărăt să-i transporte pe cei râmași.

— Și n-o să ne mai vadă de loc? N-o să ne mai vadă nici măcar cerul? întrebă Ciara pe Mwen Mas aplecat către ea.

— Nu! Cel mult prin stereotelescop…

Sub carena astronavei se aprinseră lumini verzi. Farul radiofonic, aflat pe turnul clădirii centrale, începu a se învârti cu o viteză turbată, trimițând în toate părțile semnalul stabilit pentru decolare.