Ivan Efremov: Nebuloasa din Andromeda

— Dar Ren Boz?

— Pentru el este mai lesne. își va continua drumul înainte, căutând posibilitatea să-și formuleze mai precis ipoteza lui abstractă.

— Înțeleg. O clipă, Mwen. Este ceva important. Ecranul se stinse, iar când se apropie din nou, lui.

Mwen Mas i se păru că are în față o altă femeie, întinerită și lipsită de griji.

— Veter revine pe Pământ. Construirea satelitului 57 a fost isprăvită înainte de termen.

— Atât de repede? Au terminat totul?

— Nu, numai montajul exterior și instalarea generatoarelor de energie. Lucrările interioare sunt mai ușoare. Dar Veter a fost chemat ca să se odihnească și să analizeze raportul lui Iunii Ant cu privire la un nou mod de comunicații prin Marele Cerc.

— Îți mulțumesc, Veda. Mă bucur că-l voi revedea pe Dar Veter,

— Ai să-l revezi neapărat… Dar nu ți-am spus încă totul. Grație eforturilor depuse de întreaga noastră planetă, rezervele de anamezon pentru „Lebăda” au și fost strânse. Astronauții ne invită să asistăm la pornirea lor în zborul fără întoarcere. Ai să vii?

— Desigur. Planeta le va arăta în momentul plecării tot ce are mai frumos și mai atrăgător. întrucât voiau să vadă dansul Ciarei de la Serbarea Cupelor de Foc, dansatoarea îl va repeta pentru ei înaintea decolării, la cosmoportul central din deșertul El Homra. Ne întâlnim acolo!

— Ne-am înțeles, dragul meu Mwen Mas!

Uriașa campie El Homra se întinde In Africa de Nord, spre sud de golful Sirtei Mari. înainte de slăbirea centurilor de alizee și de modificarea climei, aici se afla hammada — o pustie ferecată într-o platoșă de pietriș lustruit și de pietre colțuroase, roșiatice — de unde și denumirea de hammada — „Pustiul Roșu”. Adevărată mare de foc orbitor în zilele toride ale verii, acea regiune se transforma în timpul nopților de toamnă și de iarnă într-o marc de vânturi reci. Acum din tot acest deșert rămăsese doar viului, care tălâzuia peste câmpia întinsă ierburile albastre-argintii, dese și înalte, transplantate din Africa australă. Șuieratul vântului și unduirile mării de ierburi trezeau In om o vagă melancolie și sentimentul de comunicare cu acest peisaj de stepă, de parcă l-ar mai fi văzut cindva, și nu o dată, în diferite împrejurări, la bucurie și la necaz, la despărțiri și Ia regăsiri.

După fiecare decolare sau aterizare, astronavele lăsau pământul pirjolit și impregnat de substanțe toxice pe o suprafață circulară cu un diametru de circa un kilometru. Cercurile acestea erau împrejmuite cu o plasă metalică roșie, și astfel rămâneau neatinse zece ani, interval ce reprezenta de două ori durata descompunerii gazelor zvârlite de cosmonave prin eșapamentul motoarelor. După fiece aterizare sau decolare, cosmoportul se muta în altă parte. Aceasta făcea ca utilajele și clădirile să aibă un caracter provizoriu, iar familiile lucrătorilor să semene oarecum cu străvechii nomazi ai Saharei, care rătăciseră pe-a ici timp de milenii, călărind niște animale cu cocoașă, cu gâtul încovoiat, cu picioarele pline de bătături — numite cămile.

În cea de-a treisprezecea cursă întreprinsă între Pământ și satelitul în construcție, nava planetară „Barion” îl aduse pe Dar Veter în stepa din Arizona, care, din cauza radioactivității acumulate în solul ei, rămăsese un deșert chiar și după modificarea climei. În Era Lumii Dezunite, când oamenii descoperiseră energia nucleară, fuseseră făcute acolo numeroase experiențe și încercări de aparate, astfel încât solul mai era și acum contaminat cu produsele dezintegrării radioactive, într-un grad prea mic ca să-i fie dăunător omului, totuși suficient ca să nu permită creșterea copacilor și a tufișurilor.

Dar Veter își desfăta ochii nu numai cu fermecătoarea priveliște a cerului albastru, străbătut de norișori vaporoși și albi, ci și cu aceea a prăfuitelor întinderi cu ierburi rare și aspre.

Ce bucurie să calci cu pași siguri pe Pământ în bătaia soarelui auriu, primind în față suflarea uscată și răcoroasă a vântului! Numai după ce ai fost la marginea abisurilor cosmice poți pricepe toată frumusețea planetei pe care strămoșii noștri o numeau atât de puțin înțelept: „lăcaș al durerii și al lacrimilor”.

Crom Orm nu-l reținu prea mult pe Veter; bătrânul președinte al Consiliului dorea și el să-și ia rămas bun de la echipajul „Lebedei”.

Sosiră amândoi la El Homra chiar în ziua plecării expediției.

Încă de sus. Dar Veter zărise pe câmpia sură ca oțelul două oglinzi uriașe așezate la o mică depărtare una de alta. Cea din dreapta reprezenta un cerc aproape perfect, cea din stânga, o elipsă lungă, mai ascuțită la unul dintre capete. Dar Veter înțelese că aceste oglinzi nu erau altceva decât urmele rămase după decolarea primelor două nave din cadrul celei de-a 38-a expediții astrale.

Cercul provenea de la „Țintagel” care pornise înspre înspăimîntâtoarea stea T; această navă avea pe bord aparate mari și grele pentru a întreprinde un adevărat asalt asupra spiralodiscului venit din adincimile siderale. Elipsa era urma „Aellei”, care se înălțase mai lin; pe ea călătoreau numeroși savanți ce aveau să cerceteze pe pitica albă a stelei triple Omicron2-Eridan enigma materiei în transformare. Energia motoarelor arsese terenul până la o adincime de un metru și jumătate: solul pietros se făcuse scrum. Această pulbere fusese acoperită cu p compoziție liantă spre a o împiedica să fie spulberată de vânt. Mai râmânea doar să fie deplasate acolo împrejmuirile de pe locurile vechilor decolări, operație care trebuia făcută imediat după plecarea „Lebedei”.

Iat-o și pe „Lebăda” cenușie în blindaju-i termic, ce avea să se mistuie în timpul străpungerii atmosferei. Mai departe, nava va străluci în platoșa ei, care reflectă toate radiațiile. Nimeni însă nu-i va mai putea admira direct splendoarea; doar astroroboții, care îi vor urmări o vreme zborul, aveau să ofere oamenilor imaginea fotografică a unui punct luminos. Iar când nava se va întoarce pe Pământ, carcasa îi va fi acoperită de zgură și scrijelată de explozia micilor meteoriți. Niciunul însă dintre cei adunați acum in jurul „Lebedei” n-avea s-o mai revadă, deoarece astronava nu se va înapoia decât după 172 de ani: 168 de ani independenți de călătorie și patru ani de cercetări pe planete, ceea ce pentru membrii expediției reprezenta aproximativ optzeci de ani.

În ceea ce-l privește pe Dar Veter, prins cum era de istovitoarea-i activitate, nu putea nădăjdui să trăiască nici măcar până la sosirea „Lebedei” pe planetele stelei verzi. Totuși, ca în zilele îndoielilor din trecut, îl entuziasma temerara idee pe care o avuseseră Ren Boz și Mwen Mas. Chiar dacă experiența lor sa terminat cu un eșec, chiar dacă această problemă fundamentală a Cosmosului era Încă departe de rezolvare, chiar dacă tn cele din urmă, se va dovedi că fusese greșită, fantastică! Acești smintiți, rămâneau titani ai gindirii, căci prin însăși infirmarea teoriei și a experienței lor, oamenii vor face un salt prodigios pe drumul cunoașterii.

Cufundat în meditațiile sale, Dar Veter era cât pe aci să se împiedice de semnul care marca limita zonei neprimejdioase. Se întoarse și, la picioarele unui turn-autopropulsat de teletransmisiune, zări o siluetă sprintenă care i se păru cunoscută. Apropiindu-se, își dădu seama că era Ren Boz. Acesta îi veni în înlâmpinare, râvășindu-și pârul roșcovan și rebel și privindu-l cu ochii mijiți. O rețea de cicatrice fine, abia perceptibile, îi schimbase fizicianului expresia feței, contractată de suferință și încordare.