Ivan Efremov - Nebuloasa din Andromeda

Mecanismele din metale rezistente ori din plăci speciale de masă plastică se conservau timp de milenii, și multe vieți au secerat ele până ce arheologii au învățat să facă inofensive aceste uși de oțel.

Era evident că poarta nu va putea fi deschisă decât cu ajutorul unor instrumente speciale. Exploratoarele se vedeau așadar nevoite să dea înapoi chiar de pe pragul principalei enigme tăinuite de peșteră. Fără nici o îndoială, această poartă ermetică ascundea vestigiile cele mai prețioase despre oamenii acelei vremi îndepărtate. Stingându-și lămpile, Veda și Miiko își îngăduiră o scurtă odihnă și luară gustarea doar la lumina răs-pândită de cununile lor.

— Ce-ar putea să fie acolo? suspină nerăbdătoare Miiko, fără a-și lua ochii de pe poarta al cărei cifru aurit strălucea provocator. Parcă și-ar bate joc de noi nu vă las să intrați, nu veți ști nimic!

— Dar ce-ai reușit să vezi în dulapurile sălii a doua? se interesă Veda, alungindu-și ciuda copilărească pe care i-o pricinuia această piedică neașteptată.

— Proiecte de mașini, cărți tipărite, dar nu pe vechea hârtie fabricată din lemn, ci pe file metalice. Se pare că mai sunt acolo și rulouri de filme cinematografice, niște liste, hărți stelare și terestre.

— Așadar în prima sală se află modele de mașini, în cea de a doua — documentai ia tehnică privitoare la ele, în a treia, cum să te spun… diferite valori ale epocii în care mai existau banii. Cu alte cuvinte, corespunde schemelor…

— Dar unde sunt valorile In sensul pe care i-l dăm noi? Unde sunt realizările supreme ale dezvoltării spiritului uman, ale științei, ale artei, ale literaturii? întrebă Miiko.

— Sper că le voi găsi In dosul acestei porți, răspunse calm Veda. Nu m-aș mira totuși să descoperim acolo arme.

— Ce?

— Armament, mijloace de exterminare rapidă și în masă a oamenilor.

Micuța Miiko rămase pe gânduri. Intr-un târziu, spuse cu tristețe:

— De fapt, dacă ne gândim la țelul acestei ascunzători, totul este cât se poate de logic. Aici au fost puse la adăpost de o eventuală distrugere, cele mai de scamă valori materiale și tehnice de care dispunea pe atunci civilizația apuseană. Ce putea să treacă însă drept esențial, în acel timp în care nu exista o opinie publică unitară pe întreaga planetă, și nici măcar în cadrul popoarelor din acele țări? Necesitatea și importanța pe care le aveau un lucru sau altul la un anumit moment erau stabilite de diriguitori, adesea cu totul lipsiți de competență. De aceea obiectele strânse în aceste grote nu reprezintă ceea ce realmente era cel mai de preț pentru omenire, ci doar ceea ce trece drept valoros pentru o minoritate de indivizi. Ei urmăreau în primul rând să conserve mașinile și poate și armele, fără să-și dea seama că, de-a lungul istoriei, civilizația dobîndește o suprastructură, asemenea unui organism viu.

— Da, prin sporirea și asimilarea experienței muncii, a cunoștințelor, a tehnicii, a rezervelor de materiale, a substanțelor chimice pure și a construcțiilor. O înaltă civilizație distrusă nu poate fi restaurată fără să dispui de aliaje ultrarezistente, de metale rare, de mașini capabile să lucreze cu o mare productivitate si cu toleranțe tot mai mici. Dacă toate acestea au fost nimicite, de unde să mai iei experiența, iscusința de a fabrica mașini cibernetice din ce în ce mai complexe, în stare să satisfacă cerințe a miliarde de oameni?

— Tot atât de imposibila ar fi fost întoarcerea la o civilizație antica, lipsita de mașini, la care unii visau câteodată.

— Bineînțeles. În locul unei culturi antice, s-ar fi iscat o monstruoasă foamete. Visătorii individualiști nu voiau să priceapă că istoria nu se repetă niciodată!

— Nu pot afirma în mod categoric că îndărătul acestei porți se află arme, spuse Veda, revenind la ideea care le preocupa. Totuși în favoarea acestei ipoteze pledează multe argumente. Dacă cei care au creat ascunzătoarea au comis greșala, frecventă pe vremea aceea, să confunde cultura cu civilizația, neînțelegând obligativitatea educației și a dezvoltării sentimentelor umane, atunci nici arta, nici literatura și nici știința îndepărtată de nevoile momentului nu reprezentau pentru ei o necesitate vitală. Pînă și știința ei o împărțeau în știință utilă și inutilă, fără să țină seama de caracterul ei unitar. O astfel de știință și de artă erau socotite cel mult drept atribute agreabile — dar nu întotdeauna necesare — ale vieții omului. Or, în acest cavou trebuie să fi fost ascuns esențialul. Și oricât de naiv și de absurd ar părea aceasta contemporanilor noștri, cred că îndărătul acestei porți se află arme.

Veda tăcu cu ochii țintă la poartă.

— Poate că este un simplu mecanism regulator, pe care vom reuși să-l deschidem cu ajutorul unui microfon, spuse ea deodată apropiindu-se de poartă. Ce zici, să încercăm?

Dintr-un salt, Miiko se puse între prietena ei și poartă.

— Nu, Veda! De ce să riscăm atât de absurd?

— Am impresia că peștera asta e gata să se năruie. O dată plecați, nu cred că ne vom mai putea întoarce… Auzi?

În încăperea din fața porții, un zgomot surd, venind parcă de departe, răzbătea când de sus, când de jos.

Dar Miiko, stând lipită de poartă și cu brațele date în lături, era de neînduplecat.

— Și dacă acolo se află arme, Veda? Există atunci desigur și un dispozitiv de protecție… E o poartă a urei, ca atâtea altele.

Peste două zile, în peșteră fură coborâte niște aparate portative: un ecran reflector cu raze X pentru radioscopia mecanismului și un emițător de ultrasunete cu centrare focală, pentru dislocarea legăturilor interioare dintre piese. Dar n-au mai apucat să se servească de aceste aparate.

Deodată, din măruntaiele peșterii, răbufni un bubuit sacadat. Pământul se zgudui puternic sub picioarele cercetătorilor, făcându-i să se repeadă instinctiv spre ieșire: se aflau în caverna a treia, cea mai de jos.

Vuietul creștea, preschimbîndu-se într-un scrâșinet surd. Pe semne, întreaga masă de roci fisurate se prăbușea pe linia unei falii de-a lungul poalelor muntelui.

— Totul e pierdut! Nu mai avem timp. Salvați-vă! strigă dezolată Veda, și cu toții se repeziră la cărucioarele-robot, dirijându-le spre cea de a doua hrubă.

Agățându-se de cabluri, se cățărară prin puțul vertical. Vuietul subteran îi urmărea pas cu pas, făcând să se cutremure pereții de piatră și, în cele din urmă, îi ajunse. O detunătură înspăimântătoare — și peretele inferior al grotei a doua se nărui în gaura care se formase In locul culoarului de trecere spre a treia cavernă. Un suflu puternic îi luă literalmente pe sus, proiectân-du-i într-un nor de praf și de pietriș mărunt sub bolțile înalte ale primei săli. Așteptindu-și ceasul morții, arheologii se întinseră la pămint.

Pulberea deasă care năvălise în peșteră se depunea încet. Văzute prin această perdea cețoasă, coloanele de stalagmite și colții de stânca nu-și schimbau conturul. În subterană se înstăpâni din nou tăcerea mormântală do la început…

Venindu-și în fire, Veda gemea. Doi dintre colaboratorii ei se grăbiră s-a sprijine, dar ea îi îndepărtă cu un gest de nerăbdare.

— Unde-i Miiko?

Rezemată de o stalagmită Miiko își ștergea cu grijă de pulberea de piatră curatindu-si urechile și părul.

— Aproape totul este pierdut, răspunse ea la întrebarea mută a Vedei. Poarta va rămâne închisă și ferecată sub patru sute de tone de grohotiș. Caverna a treia este distrusă în întregime iar a doua… mai poate fi dezgropată. In ea ca și aici e strans ce-i mai prețios pentru noi.