Ivan Efremov - Nebuloasa din Andromeda

Veter dibui o grindă transversală, se agăță de tolele mobile prinse de cablul ce servea drept balustrada și, dintr-o lovitură de picior, se avântă în sus. Ajunse lângă trapa navei planetare, strânse frânele din interiorul mânerelor și se opri tocmai la timp ca să nu se izbeasca de ușa închisă.

În camera de trecere nu era întreținută o presiune terestră normală, pentru evitarea pierderilor de aer pricinuite de necontenitul du-te vino al numeroșilor muncitori. De aceea, abia după ce pătrunse in cea de-a doua cameră ajutătoare, construită provizoriu, Dar Veter ișl scoase scafandrul, casca și bateriile.

Dezmorțindu-și trupul obosit, se plimba cu pasi fermi pe puntea interioară, bucurându-se de revenirea la o greutate aproape obișnuită. Instalațiile de gravitație artificială de pe nava planetară funcționau neîntrerupt și era nespus de plăcut să te simți „om cu picioarele pe pământ”, iar nu o musculiță ușoară, zburând printre amăgitoarele spații siderale. Lumina dulce, aerul calduț, fotoliile comode te îmbiau să te întinzi și să te lași în voia unui repaus fără gind. Dar Veter gusta acum uimitoarea desfătare a strămoșilor săi, despre care citise in romanele străvechi. În același fel, după un drum nesfârșit, de-a lungul unui pustiu rece, printr-o pădure umedă sau pe munții încătușați de gheață, oamenii pătrundeau într-o locuință încălzită, fie ea o casă, un bordei sau o iurtă de plasă. Și atunci, ca și acum, pereții subțiri îl despărțeau pe om de lumea imensă și plină de primejdii și vrăjmășie, îi ofereau căldură, lumină și odihnă, pentru ca, dobindind noi forțe, să poată gândi la ceea ce avea să facă mai departe…

Veter rezistă totuși ispitei pe care o reprezentau un fotoliu și o carte. Trebuia să stabilească legătura cu Pământul, căci lumina aprinsă pe satelit ar fi putut provoca serioase îngrijorări printre observatorii care urmăreau activitatea șantierului. Mai era apoi necesar să-i prevină că trimiterea unui nou schimb trebuia să fie făcută înainte de termen.

Reuși să stabilească o legătură bună. Vorbea cu Crom Orm nu prin semnale codificate, ci prin TVF, foarte puternic, ca la orice navă planetară. Bătrinul președinte se arătă mulțumit și făgădui că va lua neîntârziat măsuri ca noul echipaj să fie ales, iar transportarea pieselor să fie intensificată.

Ieșind de la postul de comandă al lui „Altai”, Dar Veter trecu prin biblioteca transformată în dormitor; de-a lungul pereților se înșirau acum paturi suprapuse. Cabinele, sălile de mese, bucătăria, culoarele laterale și sala de motoare din față fuseseră și ele înzestrate cu paturi suplimentare. Nava transformată într-o bază stationară era ticsită. Deschizând și reînchizând ostenit ușile ermetice, greoaie, Veter străbătea, abia târându-și picioarele, un coridor cu pereții îmbrăcați în plăci de masă plastică brună, călduțe la pipăit.

Gîndul îi zbură la astronauții ce-și petreceau zeci de ani în interiorul unei asemenea nave, fără speranța de a ieși din ea înaintea termenului fixat, ucigător de lung. Dar Veter nu locuia acolo decât de cinci luni părăsea zilnic încăperile strimte ca să lucreze in copleșitorul vid interplanetar. Și totuși îi era dor de Pământul iubit, de stepele și mările lui, de centrele clocotitoare de viață din zonele locuite. În timp ce Erg Noor, Niza și alți 20 de oameni din echipajul „Lebedei” urmau să petreacă în astronava lor 92 de ani dependenți sau 140 de ani tereștri, până în clipa întoarcerii pe planeta natală. Dar nici unul dintre ei nu va putea trăi atât! Trupurile lor vor fi incinerate și înmormântate acolo, în nemărginitele depărtări ale planetelor stelei de zirconiu…

Sau, dacă vor înceta din viață în timpul zborului, rămășițele lor închise într-o rachetă vor continua să gonească prin Univers… Tot astfel corăbiile funerare ale strămoșilor săi de demult purtau în larg trupurile ostașilor morți. Istoria omenirii nu mai văzuse, însă, niciodată eroi care să consimtă a fi închiși pe viață într-o navă și care să pornească la drum fără nici o nădejde de întoarcere! Nu, n-avea dreptate, și Veda l-ar certa, să-i știe gândurile! A uitat el oare de luptătorii anonimi pentru demnitatea și libertatea omului din timpurile străvechi, care înfruntau încercări cu mult mai cumplite: întemnițarea pe viață în beciurile umede, chinurile înspăimântătoare? Da, acei eroi erau și mai puternici, și mai de admirat decât înșiși contemporanii lui, care, râvnind să cerceteze lumi necunoscute, se pregăteau pentru cel mai lung zbor în Cosmos.

Iar in comparație cu aceștia, el, care niciodată nu-și părăsise pentru un timp îndelungat planeta natală, era un om de rând și nicidecum un înger al cerului, cum ti spunea în glumă draga lui, negrăit de draga lui, Veda Kong!

Robotul care executa automat înaintarea în stâncă s-a rotit timp de douăzeci de zile în întunericul umed, până a reușit să străbată cele câteva zeci de mii de tone de sfărâmături de rocă și să armeze solid bolțile prăbușite. Drumul spre adâncul peșterii devenise acum posibil; nu mai rămânea decât să i se verifice securitatea. Cărucioarele-automate, care se mișcau pe șenile cu ajutorul unui elevator de apă, coborau fără zgomot. La fiecare sută de metri, aparatele comunicau date privind compoziția aerului, temperatura și umiditatea. Evitând cu dibăcie orice obstacol, cărucioarele pătrundeau tot mai jos, până atinseră o adâncime de patru sute de metri. Veda Kong intră în sfârșit cu echipa ei în această peșteră misterioasă. Cu nouăzeci de ani în urmă, în timpul prospectării apelor subterane infiltrate printre calcaruri și gresii cu totul sterile, indicatoarele au semnalat deodată prezența unei mari cantități de metal. Curând se lămuri că regiunea coincidea cu descrierea aceleia care înconjura faimoasa peșteră, veche de câteva secole, denumită Den Of-Kul, ceea ce însemna într-o limbă dispărută: „Adăpost al culturii”. În fața cumplitei amenințări a războiului, popoarele care se considerau pe atunci cele mai înaintate în știință și cultură ascunseseră în această cavernă comorile civilizației lor. În acea epocă îndepărtată secretul și misterul erau extrem de răspândite…

Alunecând în jos pe lutul roșu și umed care pardosea solul intrării înclinate, Veda era tot atât de emoționată ca și cea mai tânără dintre colaboratoarele ei.

Își închipuia săli grandioase cu safeuri ermeticei umplute de filmoteci, planuri și hărți, dulapuri întregi cu înregistrări magnetofonice sau cu benzile mașinilor de memorizat, rafturi încărcate cu mostre de compoziții chimice, de aliaje și medicamente. Vedea în gând animale dispărute astăzi, împăiate și conservate în vitrine etanșe la aer și umiditate, ierbare, scheletelor foștilor locuitori ai planetei, reconstituite din fragmente pietrificate. își imagina plăcile de silicol care protejau picturi minunate, busturi ale celor mai de seamă reprezentanți ai umanității, capodopere ale sculptorilor animalieri… I se părea că are în față machete ale celor mai vestite edificii, inscripții comemorative gravate In piatră și metal…

Cufundată în meditațiile ei, Veda Kong pătrunse într-o vastă caverna, cu o suprafață de trei-patru mii de metri pătrați. Sub bolta înaltă care se pierdea în întuneric, stalactite lungi străluceau în lumina electrică. Sala avea o înfățișare cu adevărat grandioasă. Confirmând gândurile Vedei, în firidele din pereții pe care depozitele de calcar formaseră ieșituri și creste, se vedeau mașini și dulapuri. Cu strigăte voioase, arheologii se răspândiră prin grotă. Multe dintre mașinile care mai păstrau strălucirea sticlei și a verniului, erau vehicule foarte apreciate odinioară și socotite în Era Lumii Dezunite drept o culme a geniului tehnic uman. Pe atunci se construiau numeroase automobile capabile să transporte pe banchetele lor moi și încăpătoare abia câțiva oameni. Acele mașini erau foarte elegante, mecanismele lor de conducere și de propulsie erau ingenioase, în rest însă reprezentau o absurditate. Circulau cu sutele de mii pe străzile orașelor și pe drumuri, transportând un număr infim de persoane, care, nu se știe de ce, lucrau departe de locuința lor și în fiecare zi se grăbeau să ajungă la serviciu și să se întoarcă acasă. Aceste mașini, a căror conducere era primejdioasă, omorâseră o mulțime de inși, consumaseră miliarde de tone din prețioasele rezerve de materie organică acumulată în adâncul planetei și otrăviseră aerul cu oxid de carbon. Văzând că acestor ciudate vehicule li se acordase atât loc în peșteră, arheologii din Era Cercului se simțiră destul de dezamăgiți.