Ivan Efremov - Nebuloasa din Andromeda

— Păcat! Este o temă de mare însemnătate. A venit timpul să înțelegem așa cum trebuie realitatea și forța emoțiilor, răspunse Erg Noor.

— Mă tem că Mwen Mas nu este capabil de o analiză rece, spuse Veda.

— Cu atât mai bine. Altfel n-ar fi în stare să scrie nimic remarcabil, obiectă Dar Veter și se ridică în picioare cu gândul să-și ia rămas bun.

— La revedere! Termină-ți cât mai repede treburile, căci altminteri nu mai reușim să ne vedem! făcură Niza și Erg, întinzându-i mâinile.

— Ne vedem noi! le făgădui cu toată încrederea Dar Veter. În cazul cel mai rău, în deșertul El Homra, înainte să decolați.

— Fie și înainte să decolăm! consimțiră cei doi astronauți.

— Să mergem, înger al cerului! Veda Kong îl luă de braț pe Dar Veter, făcându-se că nu observă cuta care i se brăzdase între sprâncene. Cred că ești sătul de Pământ!

Dar Veter stătea cu picioarele larg desfăcute pe temelia tremurătoare a carcasei încheiate doar provizoriu, uitându-se în jos în năpraznica prăpastie ce se căsca dincolo de ferestrele norilor. Acolo, planeta noastră, a cărei imensitate era sensibilă chiar și de la o distanță de cinci diametre terestre, prezenta șerpuirile sure și violete ale continentelor și ale mărilor.

Dar Veter recunoștea aceste contururi pe care le văzuse în copilărie, prin fotografiile luate de pe sateliți. Iată o linie curbă spre care mergeau dârele perpendiculare ale munților. În dreapta, strălucea marea, sub picioarele lui trecea o vale îngustă din zona dealurilor. Avea noroc astăzi: norii se sfâșiaseră tocmai deasupra acelei porțiuni a planetei unde locuia și lucra acum Veda. Acolo, la poalele acelor munți priporoși, cenușii ca fonta, se găsea o peșteră străveche, care în largi terase cobora în adâncul pământului. Pe acele meleaguri, culegea Veda, printre rămășițele mute și colbuite ale trecutului, fârâmele de adevăr istoric, fără de care nu poate fi înțeles prezentul, nici prevăzut viitorul.

De pe platforma lui din tole de bronz zirconic, Dar Veter trimise un salut către acel punct ipotetic, îndată ascuns sub aripa norilor orbitor de luminoși. Tenebrele nopții se ridicau dinspre apus ca un imens perete presărat cu stele strălucitoare. Straturile de nori înaintau asemenea unor plute uriașe și se încălecau deasupra negrei genuni, pe al cărei fund fața Pământului se rotea către peretele de beznă pentru a se pierde parcă pe veci în neant. O gingașă auroră zodiacală învăluia planeta in partea ei umbrită, răspândind o văpaie vie în noaptea spațiului cosmic.

Deasupra părții luminate a globului atârna o perdea albastră de nori care răsfrângeau incandescența soarrelui oțeliu. Oricine i-ar privi de aici fără filtre speciale, ar orbi, ca și cel care și-ar întoarce fața spre astrul strălucitor, aflându-se in afara protecției a celor 800 de kilometri de atmosferă terestră. Durele raze solare pe unde scurte, ultraviolete și Roentgen — se revărsau într-un torent ucigător, căruia i se adăuga o necontenită ploaie de particule cosmice. Aștrii care s-au reaprins ori s-au ciocnit în depărtările inimaginabile ale Galaxiei trimiteau în spațiu radiațiile lor nimicitoare. Numai protecția sigură a scafandrelor îi scăpa de la moarte pe cei care munceau aici.

Dar Veter își mută de partea cealaltă a cingătoarii cablul de siguranță, și porni de-a lungul grinzii de reazem în întâmpinarea căușului strălucitor al Ursei Mari. O conductă uriașă fusese montată pe toată lungimea viitorului satelit. La capetele ei, se înălțau două triunghiuri ascuțite care sprijineau enormele discuri ale radianților de câmp magnetic. În curând, după instalarea bateriilor ce vor transforma în curent electric radiatiile albastre ale Soarelui, se va putea deplasa de-a lungul liniilor de forță magnetice, fără să mai fie legat, doar având plăci de ghidaj fixate pe piept și pe spate.

— Vrem să lucrăm noaptea, auzi deodată în casei glasul tânărului inginer Kad Lait. Comandantul de pe „Altai” a făgăduit să ne dea lumină!

Veter se uită jos în stânga, unde, asemenea unor pești adormiți, legați laolaltă, atarnau câteva rachete de transport. Mai sus, sub o umbrelă plată, menită să apere de meteoriți și de Soare, plutea o platformă provizorie, montată din foi cu bordaj interior. Pe ea erau așezate și asamblate piesele aduse de rachete. Oamenii munceau de zor, asemenea unor albine întunecate sau strălucind ca licuricii, atunci când suprafața lucioasă a scafandrului ieșea din umbra umbrelei de protecție. Un păienjeniș de cabluri pornea de la negrele guri din pântecele rachetelor, de unde, prin învelișul desfăcut, erau descărcate piesele cele mari. Și mai sus, chiar sub carcasa care și fusese montată, un grup de oameni, în poziții ciudate, adeseori amuzante, lucrau la o mașină imensă. Un singur inel din bronz berilic cu înveliș de borazon ar fi cântărit pe Pământ, desigur, peste o sută de tone. Aici însă această masă uriașă atârna docil lângă scheletul metalic al satelitului, fiind susținută de un cablu subțire, menit să egalizeze vitezele de rotație în jurul Pământului ale tuturor pieselor încă detașate.

Mișcările lucrătorilor erau îndemânatice și sigure: se învățaseră cu absența, mai bine zis cu valoarea infinit de mică a forței de gravitație. Ei trebuiau să fie însă in curând înlocuiți cu alții, căci o îndelungată muncă fizică în condițiile imponderabilității ducea la tulburări circulatorii, ce puteau să devină persistente și să transforme omul, la revenirea lui pe Pământ, într-un adevărat invalid. De aceea nimeni nu lucra pe satelit mai mult de 150 de ore; iar la întoarcere, fiecare trecea printr-un stadiu de reaclimatizare în stațiunea „Intermediară”, ce se rotea deasupra planetei la o înălțime de nouă sute de kilometri.

Dar Veter, care conducea montajul, căuta să nu se expună unor eforturi fizice prea mari, oricit de dornic era adesea să accelereze cutare sau cutare operație. Intr-adevăr, avea datoria să reziste aici, la înălțimea de 7.000 de kilometri, timp de câteva luni de zile.

Dacă și-ar fi dat consimțământul și se lucreze si noaptea, ar fi grăbit și mai mult termenul la care tinerii săi prieteni urmau să se întoarcă pe planeta natală. De asemenea și schimbul lor ar fi trebuit să fie chemat mai curând. „Barionu”, a doua navă planetara a șantierului, aștepta pe câmpia din Arizona, unde, pe lângă ecranele aparatelor de televiziune și pupitrele sinilor de înregistrare, se afla Grom Orm.

Hotârârea de a se lucra în tot timpul glacialei nopți cosmice accelera mult ritmul montării satelitului și Dar Veter nu putea renunța la această posibilitate. Primind consimțământul șefului, oamenii părăsiră platforma și se risipiră în toate părțile. În curând începură a întinde o și mai complicată rețea de cabluri. Nava planetara „Altai”, ce servea drept locuință lucrătorilor de pe șantier și atârna nemișcată Ia capătul grinzii de reazem, își desprinse deodată cablurile cu role care o legau de carcasa satelitului. Din motoarele ei țâșriiră șuvoaie lungi de flăcări orbitoare. Uriașa siluetă a navei se întoarse rapid. Nici un zgomot nu străbătu vidul spațiului interplanetar.

Experimentatul comandant al lui „Altai” avusese nevoie doar de câteva turații ale motoarelor spre a se înălța la 40 de metri deasupra șantierului și a se întoarce cu proiectoarele-i de coborifi către platforma de demontare. Din nou fură întinse între navă și carcasă cablurile de ghidare, și toati în acea masă de obiecte eterogene suspendate în spațiu căpătă o imobilitate relativă, continuând în același timp să se rotească în jurul Pământului cu o viteză de aproximativ zece mii de kilometri pe oră.