Ivan Efremov - Nebuloasa din Andromeda

Un râu cu unda rece îi tăie drumul. Erg Noor coborâ pe o potecă. Vălurelele apei străvezii, străbătute de soare, păreau o plasă de aur tremurând peste pietrișul pestriț din adânc. Fărâme de mușchi sau de alge pluteau, aruncând pe fund fugare umbre albăstrii. Pe malul celălalt, se plecau în vânt mari clopoței violeți. Aroma pajiștei umede și a roșiilor frunze de toamnă părea să tăgăduiască omului bucuria muncii, căci fiecare mai păstra într-un ungher al sufletului ceva din plugarul vechimii.

Un grangur de un galben aprins se așeză pe o cracă și scoase un fluierat ironic și trufaș.

Deasupra cedrilor, tăriile erau argintate de ciruși într-aripați. Erg Noor se afundă în penumbra pădurii, în care plutea o mireasmă amăruie de cedri și de rășină. Străbătu pădurea și încă un deal, ștergându-și fruntea nădușită. Crângul, rezervație din jurul clinicii de neurologie nu era mare, așa încât Erg Noor ieși curând la un drum. Apele râului umpleau o cascadă de bazine din sticlă lăptoasă. Bărbați și femei, în costume de baie, ieșiră de după o cotitură și se repeziră pe drumul cu marginile smălțuite de flori multicolore. Probabil că în această zi de toamnă apa era destul de rece, dar tinerii plonjară glumind și râzând, și coborâră cascada înot. Erg Noor zâmbi fără să vrea la vederea acestei cete voioase: erau muncitorii vreunei uzine sau ai vreunei ferme din împrejurimi, care profitau de odihnă…

Niciodată planeta natală nu i se mai păruse atât de frumoasă acestui om care-și trăise cea mai mare parte din viată într-o strimtă astronavă. Inima Iui era plină de o imensă recunoștință față de oamenii și de natura pământească, față de tot ce contribuise la salvarea Nizei, astronavigatoarea lui cu păr roșcat. Ea venise astâzi să-l Intlmpine in grădina clinicii! După o consfătuire cu medicii, hotărâseră să plece amândoi la un sanatoriu neurologic din zona polară. Niza și-a redobîndit pe deplin sănătatea, de cum i se înlăturase paralizia prin suprimarea persistentei inhibiției cortexului, produsă de descărcarea tentaculelor crucii negre. Nu-i mai rămânea decât să-și recupereze energia pierdută în urma lungului somn cataleptic. Niza vie și sănătoasă! Erg Noor nu se putea gândi la aceasta fără să tresară de bucurie…

Astronautul văzu o siluetă singuratică de femeie, care, cu pași repezi, îi venea în întâmpinare dinspre raspântie. Ar fi recunoscut-o dintr-o mie: era Veda Kong, Veda care ocupase odinioară în gândurile lui un loc atât de mare, până când și-au dat seama amândoi că drumurile li se despart. Deprins cu diagramele mașinilor de calculat, Erg Noor își închipuia propriile-i năzuințe sub forma unei curbe încordate, izbucnită spre cer, iar drumul Vedei, al vieții și al activității ei, ca pe im zbor planat deasupra planetei, sau confundându-se în adâncimea veacurilor trecute. Cele două linii se despărțeau, se îndepărtau tot mai mult una de alta.

Fața atât de cunoscută a tinerei femei îl uimi deodată pe Erg Noor prin asemănarea cu fața Nizei. Același oval îngust, cu ochi depărtați și fruntea înaltă, cu sprâncenele lungi, aceeași expresie de dulce ironie în colțurile gurii pline. Chiar și nasul — ușor alungit, adus în sus și rotunjit la vârf — îl aveau de parcă ar fi fost surori. Veda privea însă totdeauna drept în fața ei cu ochi gânditori, în timp ce căpșorul îndărătnic al Nizei Krit se înălța mereu într-un elan tineresc.

— Mă studiezi? se miră Veda.

Își întinse mâinile spre Erg Noor, care i le luă și-și lipi obrajii de palmele ei. Veda tresări înfiorată și-și retrase mâinile. Astronautul schiță un zâmbet.

— Vroiam să aduc omagiul meu de recunoștință acestor mâini care au luptat ca s-o salveze pe Niza…

Ea… știe totul! Era nevoie de cineva care s-o vegheze necontenit, și tu ai renunțat la o expediție interesantă. Două luni de zile!…

— N-am renunțat, ci doar am aminat-o, așteptand sosirea „Tantrei”. Oricum întârziaseim. Și apoi Niza ta este minunată! Noi semănăm fizicește, dar ea, care-i toată numai avânt spre cer și devotament, poate fi socotită o adevărată tovarășă de viață pentru un învingător al Cosmosului și al stelelor de fier…

— Veda!…

— Nu glumesc, Erg! încă n-a venit timpul glumelor! Trebuie mai întâi să lămurim lucrurile.

— Totul e limpede! Nu pentru mine îți mulțumesc, Veda, ci pentru Niza…

— Nu e nevoie de asta. Dacă ai fi pierdut-o pe Niza, aș fi suferit…

— Înțeleg, dar nu-mi vine să cred, căci te știu incapabilă de asemenea calcule. De aceea îți păstrez întreaga mea recunoștință.

Erg Noor mângâie umărul tinerei femei, apoi își puse mâna pe brațul ei îndoit. Umblau alături pe drumul pustiu și tăceau. În cele din urmă Erg Noor vorbi din nou.

— Și cine este el, alesul inimii tale?

— Dar Veter.

— Auzi! Fostul director al stațiunilor exterioare!?

— Erg, vorbești fără rost. Nu te mai recunosc…

— Probabil că m-am schimbat. Dar nu-l știu pe Veter decât din munca lui, și credeam că și el e un visător al Cosmosului.

— Chiar așa e. Un visător al lumii astrale, dar care s-a priceput totuși să îmbine pasiunea pentru stele cu dragostea de pământ a vechiului plugar. Este un om de știință cu mâini mari de simplu meșter.

Erg Noor aruncă involuntar o privire spre mâna lui îngustă, cu degetele lungi și ferme, de matematician și muzicant.

— Dacă ai ști, Veda, cât de drag îmi este acum pamantul!…

— După lumea beznelor și îndelungata călătorie cu Niza paralizată? Cred și eu! Dar…

— Această dragoste nu înseamnă ea temeiul vieții mele?

— Firește, ca un adevărat erou ce ești, tu nu te mai saturi de fapte nemaiauzite. Ai să porți și această iubire ca pe o cupă plină, temându-te să nu verși nici ii picătură din ca pe Pământ, ca s-o dărui toată Cosmosului… de dragul Pământului!

— Veda, în Veacul întunericului ai fi fost arsă pe rug!

— Mi s-a mai spus asta… Dar iată, am și ajuns la răscruce. Unde-ți sunt pantofii, Erg?

— I-am lăsat în grădină, ieșindu-ți în întâmpinare. Voi fi nevoit să mă întorc

— La revedere, Erg. Rolul meu aici. s-a terminat. Acum începe al tău. Unde ne vom revedea? Ori nu ne mai întâlnim decât la decolarea noii astronave?

— Nu, nu! Niza și cu mine plecăm la un sanatoriu polar, pe trei luni. Vino la noi și adu-l și pe Dar Veter.

— La ce sanatoriu vă duceți? La „Inimă de piatră”, pe coasta nordică a Siberiei, sau la „Frunze de toamnă” In Islanda?

— Anotimpul este prea înaintat ca să mergem în zona cercului polar de nord. Vom fi trimiși în emisfera sudică, unde, în curând, începe vara… La „Zorile albe” din Țara lui Graham.

— Bine, Erg, o să venim și noi. Bineînțeles, dacă Dar Veter nu pleacă imediat să reconstruiască satelitul 57. Probabil că mai întâi vor pregăti materialele necesare…

— Grozav pământean ți-ai mai ales: de aproape un an e locuitor al cerului!

— Lasă ironiile! Acest cer e totuși foarte apropiat in comparație cu spațiile fantastice care ne-au despărțit pe noi doi.

— Regreți, Veda?

— De ce mă întrebi, Erg? In fiecare dintre există două laturi: una năzuiește necontenit spre n pe când cealaltă regretă trecutul și caută să se întoa la el. Știi acest lucru, după cum știi de asemenea întoarcerea nu este niciodată fericită.

— Dar regretul rămane… ca o coroană pe un mormint ce-ți este scump. Sărută-mă, Veda, draga mea!

Tînăra femeie îi îndeplini supusă rugămintea, apoi îl respinse ușor pe astronaut și plecă îndată spre artera principală pe care circulau electrobuzele. Erg Noor petrecu din ochi până când robotul-conductor opri mașina și rochia roșie a Vedei dispăru îndărătul poritierei străvezii.