Ivan Efremov - Nebuloasa din Andromeda

— Reconstituind temperatura, atmosfera, lumina și celelalte condiții ale planetei întunecate?

— Da. Totul a fost calculat și pregătit. În curând va veni și Grim Sar. Vom introduce în rezervor un amestec de neon, oxigen și azot la o presiune de trei atmosfere. Dar mai întâi să ne convingem…

Eon Tal ținu o scurtă consfătuire cu cei doi asistenți. O instalație se apropie încet de rezervorul cafeniu. Placa de rufolucit din față se deplasă, dând acces spre primejdioasa capcană.

Electrozilor din interiorul recipientului le luară locul microoglinzi cu lămpi cilindrice. Unul dintre asistenți trecu la postul de telecomandă. Pe ecran apăru o suprafață concavă, acoperită cu un depozit grunjos, care reflecta slab razele lămpii: era peretele rezervorului. Oglinda se învârtea lin. Eon Tal rupse tăcerea:

— Nu se prea vede mare lucru cu ajutorul razelor X: izolația este prea puternică. Va trebui să recurgem la un sistem mai complex.

Rotindu-se mereu, oglinda reflectă fundul recipientului, unde se găseau două mogâldețe cu suprafața fibroasă și poroasă și cu un diametru de șaptezeci de centimetri. Ar fi spus că sunt marile fructe ale unui arbore de pâine, recent obținut de selecționatori.

— Branșați televiziofonul pe vectorul lui Grim Sar! spuse unui asistent biologul.

De îndată ce se convinse că presupunerile celorlalți erau întemeiate, savantul veni în grabă la laborator. Cu ochii mijiți, nu din miopie, ci din simplă deprindere, examina aparatele pregătite. N-avea aspectul impunător și nici atitudinea autoritară a unui corifeu al științei. Erg Noor își aminti de Ren Boz, a cărui înfățișare de băiețaș timid contrasta cu sclipitoarea-i inteligență.

— Tăiați sudura capacului! comandă Grim Sar.

O mână mecanică desprinse stratul dur de emaliu, fără să deplaseze capacul cel greu. La supape fură adaptate tuburi cu un amestec de gaze. Un puternic proiector de raze infraroșii înlocuia steaua de fier.

— Temperatura… gravitația… presiunea… saturația electrică…, citea asistentul indicațiile aparatelor,

După o jumătate de oră, Grim Sar se întoarse spre astronauți.

— Să trecem în sala de odihnă. Nu putem prevedea momentul în care aceste capsule vor reveni la viață. Dacă Eon are dreptate, se va întâmplă în curând. Asistenții ne vor anunța.

Institutul de Curenți Nervoși fusese construit departe de zona locuită, la marginea unei stepe declarată rezervație. În acest sfârșit de vară, pământul era uscat, iar vântul gonea cu un foșnet ciudat, pătrunzând prin ferestrele larg deschise o dată cu aroma suavă a ierburilor arse de soare.

Instalați în fotolii comode, cei trei cercetători tăceau, privind pe fereastră, peste vârfurile copacilor rămuroși, aerul încins care tremura în zare. Din când în când, ochii li se închideau de oboseală; dar așteptarea era cu mult prea încordată pentru ca vreunul să poată ațipi. De rândul acesta, soarta nu le-a încercat prea mult răbdarea. După mai puțin de trei ore, ecranul de legătură directă se lumină. Asistentul de serviciu își stăpânea cu greu emoția:

— Capacul se mișcă!

Intr-o clipă, tustrei au și fost în laborator.

— Închideți ermetic camera de rufolucit și verificați etanșeitatea! porunci Grim Sar. Transpuneți acum în cameră condițiile planetei.

Se auzi șuierul ușor al pompelor și țiuitul nivelatorilor de presiune; în cușca transparentă fusese creată atmosfera acelei lumi a beznelor.

— Măriți umiditatea și saturația electrică, urmă Grim Sar.

În laborator se râspândi un miros tare de ozon.

Așteptarea lor fu zadarnică. Savantul se încruntă și examina aparatele, străduindu-se să-și dea seama ce anume le scăpase din vedere.

— Este nevoie de întuneric! se auzi deodată vocea clară a lui Erg Noor.

Eon Tal tresări:

— Cum de-am putut uita! Dumneata, Grim Sar, n-ai fost pe steaua de fier. Eu însă…

— Jaluzelele polarizatoare! rosti savantul, în loc de răspuns.

Lumina se stinse. Laboratorul nu mai era luminat decât de lămpile aparatelor. Asistenții traseră perdelele înaintea mesei de comandă, și totul se cufundă în întuneric. Doar ici colo, abia se mai zăreau, sclipind, punctele luminoase ale indicatoarelor.

Un suflu de pe planeta cea neagră răbufni în obrazul astronauților, trezindu-le în minte îuspăimântătoarele și pasionatele zile de luptă.

Cîteva minute se scurseră în tăcere. Nu se auzeau decât mișcările prudente ale lui Eon Tal, care regla ecranul de raze infraroșii, prevăzut cu un filtru polarizant.

Un foșnet slab, o lovitură surdă: capacul rezervorului de apă căzuse în interiorul camerei de rufolucit. Sclipirea cunoscută a fulgerelor cafenii și tentaculele unui monstru negru se arătară la marginea recipientului. Jivina tasni brusc și, așternând un văl de întuneric peste întreaga încăpere izolantă, se izbi de tavan. Mii de steluțe cafenii șiroiră pe corpul meduzei, care se bolti de parcă ar fi fost izbită de o pală de aer, și cu tentaculele-i strânse mănunchi se propti de podeaua camerei. Din rezervor se ivi cel de-al doilea monstru, hâdă nălucă de spaimă cu mișcări repezi și tăcute. Aici însă, îndărătul pereților rezistenți ai sălii de experiențe, în mijlocul unor instrumente telecomandate, aceste plăsmuiri ale planetei de beznă erau neputincioase.

Aparatele măsurau, fotografiau, determinau, trasau curbe complicate, descompunând structura monștrilor în indici fizici, chimici și biologici. Inteligența omului sintetiza toate aceste date, pentru a dezvălui misterul oribilelor creaturi și a le supune.

Cu fiece oră care trecea, Erg Noor era tot mai încredințat de victorie.

Eon Tal devenea din ce în ce mai vesel; Grim Sar și tinerii lui asistenți erau și ei cuprinși de o mare însuflețire.

În cele din urmă, savantul se apropie de Erg Noor:

— Poți să pleci cu inima ușoară. Noi râmânem aici până la sfârșitul experienței. Mi-e teamă să conectez lumina obișnuită: meduzele negre nu se pot adăposti de ea ca pe planeta lor. Or, ele trebuie să ne răspundă la tot ce vrem să aflăm.

— Și veți reuși?

— Peste trei-patru zile, cercetările noastre vor fi duse la capăt, cel puțin pentru nivelul nostru de cunoștințe. Putem însă chiar de pe acum să ne imaginăm acțiunea dispozitivului paralizant.

— Și s-o tratați pe Niza, pe Eon?

— Da!

Abia acum simți Erg Noor cât de mare fusese povara care-l apăsase din ziua aceea fatală!… Din acea zi ori din acea noapte… ce importanță mai avea acum! O frenetică bucurie crescu în inima acestui om întotdeauna atât de rezervat. Cu greu își înfrână dorința absurdă de a-l prinde în brațe pe micul Grim Sar, de al scutura și a-l arunca în aer. Uimit de aceste idei extravagante, se liniști până la urmă și-și regăsi obișnuita-i reținere.

— Ce mult o să contribuie studiile dumneavoastră la lupta împotriva meduzelor și a crucilor într-o viitoare expediție!

— Desigur. Acum îl vom cunoaște pe dușman. Dar va mai fi oare întreprinsă o expediție în lumea aceea a gravitației strivitoare și a tenebrelor?

— Fără nici o îndoială!

Era la începutul unei frumoase zile de toamnă septentrională.

Erg Noor umbla fără grabă, desculț, prin iarba moale. În fața lui, sub streașină pădurii, pe zidul verde al cedrilor se prefigurau arțarii desfrunziți, aidoma unor trunchiuri de fum. În rezervația de aici, unde omul lăsase priveliștii întreaga-i sălbăticie, un farmec nespus era răspindit de hățișul de ierburi înalte, cu mireasma lor bogată și contradictorie, iute și desfătătoare.