Ivan Efremov - Nebuloasa din Andromeda

Pe platforme joase se ridicau motoare cu piston mai puternice, motoare electrice, reactive, cu turbină și nucleare. În vitrine acoperite cu un strat gros de tuf se aliniau diferite aparate! probabil televizoare, camere fotografice, mașini de calculat sau cu diferite alte destinații asemănătoare. Muzeul acesta de mecanisme, dintre care unele erau roase de rugină, dar altele se păstraseră bine, prezenta o imensă valoare istorică, întrucât arăta nivelul tehnicii unor timpuri îndepărtate, ale căror documente dispăruseră în mare parte în cursul frământărilor militare și politice.

Ajutoarea credincioasă a Vedei, Miyiko Eigoro, care din nou renunțase la marea atât de iubită pentru umezeala și întunericul subteranelor, observă la capătul sălii, îndărătul unei groase coloane de calcar, orificiul negru al unei galerii. Coloana se dovedi a fi carcasa unei mașini, la baza căreia se îngrămădeau rămășițele unui scut din masă plastică ce închisese o dată intrarea. Inaintând pas cu pas după cablurile roșii ale cărucioarelor de recunoaștere, arheologii pătrunseră într-o a doua peșteră, aflată aproape la același nivel și plină de șiruri de dulapuri ermetice din sticla și metal. O lungă inscripție în limba engleză se întindea de-a lungul pereților verticali măcinați pe alocuri. Veda nu putu rezista ispitei de a descifra imediat această inscripție.

Cu lăudăroșenia tipică individualismului din vechime, constructorii adăpostului declarau urmașilor că ajunseseră pe culmile cunoașterii și adunaseră acolo pentru posteritate uimitoarele lor realizări.

Miiko ridică disprețuitor din umeri.

— Chiar numai după această inscripție se poate stabili că „Adăpostul Culturii” datează de la sfârșitul

E.L.D., din ultimii ani ai vechii formațiuni sociale. Cit de caracteristică pentru oamenii de atunci este aceasta încredere absurdă în imuabilitatea civilizației lor apusene, a limbii, a obiceiurilor, a moralei lor și a măreției așa zisului om alb. Urăsc această civilizație!

— Îți imaginezi limpede trecutul, Miiko, dar unilateral. Mie, îndărătul sinistrului schelet al capitalismului mort, îmi pare că-i văd pe cei care au luptat pentru viitor. Pentru viitorul lor care a devenit prezentul nostru. Văd o mulțime de bărbați și de femei care căutau lumina într-o viață strimtă și săracă, destul de buni ca să-i ajute pe alții, destul de puternici ca să nu devină răi în atmosfera sufocantă a lumii înconjurătoare. Și viteji, viteji până la nebunie!…

— Cei care și-au ascuns cultura în această peșteră n-au fost așa, obiectă Miiko. Privește, nu-s adunate aici decât lucruri tehnice. Se făleau cu tehnica lor fără să le pese de crescânda lor sălbăticire morală și psihică. Disprețuiau trecutul și nu voiau să vadă viitorul.

Veda își zise că Miiko are dreptate. Acești oameni ar fi fost mai fericiți, dacă ar fi știut să cumpănească înfăptuirile cu ceea ce mai râmânea de făcut pentru o reală transformare a lumii și a societății. Ar fi văzut atunci adevărata înfățișare a planetei lor plină de funingine și de gunoaie, jefuită de păduri, cu mormane de hârtii, de cioburi, de moloz și de fiare vechi, și-ar fi dat mai bine seama ce mai au de îndeplinit și nu s-ar mai fi lăsat orbiți de propriile lor laude.

Un puț îngust, care cobora vertical la o adâncime de 32 de metri ducea la o nouă sală. După ce o trimise pe Miiko și pe două ajutoare să aducă aparatul-gama pentru radioscopia dulapurilor, Veda începu să exploreze cea de a treia peșteră, lipsită de tuf și de aluviuni de argilă. Vitrinele joase, din sticlă turnată erau doar aburite de umiditatea interioară. Lipindu-și fruntea de geamuri, arheologii examinau complicate bijuterii de aur și platină, împodobite cu pietre prețioase.

Colecția acestor relicve trebuia să dateze, judecind după execuția lor, dintr-o epocă în care mai stăruia obiceiul primitiv, provenit din cultul strămoșilor, de a prefera pe cele vechi celor noi. Ca și atunci când descifrase inscripția, Veda se simți din nou înciudată de îngâmfarea acelor străbuni care crezuseră că gusturile și judecățile lor de valoare vor rămâne neschimbate de-a lungul a zeci de veacuri și vor fi primite drept canoane de posteritate.

Extremitatea din fund a grotei se preschimbă într-un coridor înalt și drept care cobora în pantă spre adâncimi necunoscute. Contoarele cărucioarelor de recunoaștere indicaseră la începutul culoarului o adâncime de 304 metri de la suprafața pământului. Crăpături largi împârțeâu bolțile joase în enorme lespezi de calcar, care cântâreau desigur mii de tone. Veda se alarmă. Știa din experiența studierii mai multor subterane că, la poalele unui lanț de munți, rocile se află într-un echilibru instabil. Se putea ca ele să fi fost deplasate de un cutremur sau de modificarea milenară a scoarței terestre care, de când peștera devenise muzeu, se înălțase cu cincizeci de metri. Consolidarea acestei formidabile mase reprezenta o operație cu totul inaccesibilă unei obișnuite expediții arheologice. Doar obiective importante pentru economia planetei ar fi justificat eforturi atât de uriașe.

Pe de altă parte, comorile istorice tăinuite într-o cavernă atât de adâncă puteau să aibă o valoare tehnică, asemenea invențiilor uitate dar folositoare lumii actuale.

Prudența și înțelepciunea ar fi sfătuit-o pe Veda să renunțe la continuarea cercetărilor. De ce Insă un savant și-ar fi menajat propria-i persoană, când milioane de oameni săvârșeau lucrări și experiențe primejdioase, când Dar Veter și tovarășii săi construiau un satelit la 57 de mii de kilometri deasupra Pământului, iar Erg Noor se pregătea pentru călătoria lui fără întoarcere? Acești doi bărbați pe care Veda îi respecta atât de mult n-ar fi dat îndărăt… Ei bine, nici ea nu va da îndărăt…

Avea nevoie de baterii de rezervă, de o cameră electronică de fotografiat și de două aparate cu oxigen…

O va lua cu ea și pe întreprinzâtoarea Miiko, lăsând celorlalți tovarăși grija să studieze cea de a treia sală.

Veda Kong își sfătui colaboratorii să mănince spre a mai prinde puteri. Scoaseră tablete pentru exploratori, comprimate de albumine ușor asimilabile, zaharuri și antitoxine ale oboselii, amestecate cu vitamine, hormoni și stimulenți nervoși. De surescitare, Vedei îi pierise foamea. Miiko reveni abia după patruzeci de minute; nu putuse rezista tentației de a face radioscopia câtorva dulapuri, ca să-și formeze o idee despre conținutul lor.

Descendenta cufundatoarelor japoneze îi mulțumi din ochi șefei sale și se pregăti într-o clipă.

Prin centrul coridorului fură întinse cabluri roșii subțiri. Lumină liliachie a cununilor de gaze de pe capul celor două femei nu reușea să străpungă bezna milenară a galeriei care devenea tot mai povârnită. Stropi mari și reci cădeau de pe boltă cu zgomot ritmic și surd. De ambele părți ale făgașului și dedesubt se auzea clipocitul apei care șiroia prin crăpături. Umiditatea pătrunzătoare întreținea în hruba aceea întunecată o atmosferă lugubră. Nu întâlnești decât în peșteri o așa tăcere absolută, pe care o păzește însăși materia insensibilă, inertă, a scoarței terestre. Sus, la suprafața Pământului, oricât de profundă ar fi liniștea, te lasă întotdeauna să ghicești o viață ascunsă, mișcarea apei, a aerului sau a luminii.

Miiko și Veda erau, fără voia lor, fascinate de această cavernă care le înghițise în măruntaiele-i negre, ca în străfundurile unui trecut mort, însuflețit doar de nălucirile închipuirii.

Coborâșul nu era prea greu deși un strat de pământ clisos acoperea solul. Blocurile căzute din pereți le sileau pe alocuri să escaladeze, să se strecoare printre crăpăturile rămase între boltă și surpături. Intr-o jumătate de oră, cele două exploratoare au coborât cu 190 de metri și au atins un perete neted, în care se proptiseră cele două automate de recunoaștere. O rază de lumină le dezvălui în perete o poartă masivă, ermetic închisă, din oțel inoxidabil. în centrul canatului, două cercuri în relief, marcate cu semne, săgeți, și mânere aurite. Broasca se deschidea cu ajutorul unui semnal convențional. Cele două arheologe cunoșteau acest tip de încuietori, dar de origine mai veche. După o scurtă consfătuire, examinară dispozitivul. Era aidoma mecanismelor pe care oamenii răi și vicleni le foloseau odinioară spre a-și apăra „de străini” comorile: în Era Lumii Dezunite, oamenii erau împărțiți de unii în „ai noștri” și în „străini”. Cînd se încerca să se deschidă asemenea uși, dindărătul lor izbucneau adesea proiectile explozive, jeturi de gaze toxice sau radiații orbitoare iar cercetătorii care nu bănuiau nimic erau uciși.