Ivan Efremov - Nebuloasa din Andromeda

Cu ochii-n pământ, matematicianul făcu un pas spre Mwen Mas apoi se intoarse brusc, și peste umăr își strigă brutal refuzul. Africanul o porni pe cărare, fără să mai spună nimic.

Pînă la colonia a cincea mai avea vreo zece kilometri. Aflând că tlnâra fată era singură pe lume, Mwen o sfătui să se mute într-o localitate maritimă de pe litoralul estic, ca să nu se mai intâlnească cu prigonitorul ei. Fostul savant devenise un tiran pentru liniștiții locuitori izolați in acele mici așezări de munte. Spre a preveni orice consecințe supărătoare, Mwen Mas hotărâ să se ducă imediat in colonia unde locuia Onar, spre a cere ca Bet Lon să fie ținut sub supraveghere. La intrarea în colonie, își luă rămas bun de la Onar. Ea îi spuse că de curând, în pădurile muntelui înălțat ca o cupolă, ar fi apărut niște tigri scăpați dintr-o rezervație, sau care supraviețuiscră în desișurile de nepătruns care înconjurau cel mai înalt vârf din insulă. Ținându-l strâns de mână, îl rugă să fie prudent și să nu care cumva să străbată munții în miez de noapte. Mwen Mas făcu grăbit calea întoarsă. Reflectând la cele petrecute, se simțea obsedat de ultima privire a fetei: o privire pătrunsă de grijă și devotament. Și pentru prima oară în viață, se gindi la eroii trecutului îndepărtat, Ia acei oameni care, chiar când erau pradă înjosirilor, vrăjmășiilor și suferințelor fizice, iar mediul înconjurător era prielnic dezvoltării egoismului animalic, au izbutit să fie buni și viteji, să rămână totuși oameni adevărați.

Încă din vechime dialectica vieții îl pusese pe om în fața contradicțiilor ei. Iar puterea dragostei, duioșia și abnegația, deși se aflau pe atunci împresurate de primejdii și de adversități, cu toate că erau umilite și brutalizate, înfloreau până și pe marginea prăpastiei. Capriciile forței brute supuneau toate, făcândudc efemere și nesigure. În orice clipă, soarta fiecărui om putea fi năprasnic schimbată, planurile îi puteau fi zădărnicite, ideile și nădejdile spulberate; și aceasta pentru că In societatea antică atât de rău orânduită prea multe depindeau de indivizii întâlniți întâmplâtor. Și totuși această vremelnicie a speranțelor, a iubirii și a fericirii nu numai că nu slăbea sentimentele, dar chiar le intensifica.

Iată de ce, cu toate vicisitudinile Veacurilor de intuneric sau ale Erei Lumii Dezunite, n-a pierit din sufletul omului ceea ce avea el mai bun într-insul.

Și Mwen Mas își spuse că viața de odinioară, care contemporanilor lui le părea atât de cumplită, a cunoscut și ea fericirea și speranța și creația, uneori chiar mai intens decât acum, în mândra epocă a Marelui Cerc.

Ii evocă aproape cu indignare pe teoreticienii științei vechi; sprijinindu-se pe ideea prost înțeleasă a încetinelii cu care speciile se transformau în natură, aceștia preziceau că umanitatea nu va fi mai bună nici într-un milion de ani.

Dacă ei ar fi iubit mai mult oameni ii și ar fi cunoscut dialectica dezvoltării, o asemenea inepție n-ar fi putut niciodată să le treacă prin minte!

Asfințitul umplea de culori norii de după umărul rotund al muntelui uriaș. Mwen Mas se aruncă în râu.

Răcorit și pe deplin calmat, se așeză pe o piatră ca să se usuce și să se odihnească. Nereușiud să ajungă in orășel până la căderea nopții, hotărâ să treacă dealul la lumina lunei. In timp ce privea îngândurat apa ce se rostogolea în clocot peste pietre, simți deodată uitătura unor ochi îndreptați spre el, dar nu văzu pe nimeni. Neplăcuta senzație că este urmărit stărui pe când traversă râul și începu să urce dealul.

Mwen Mas umbla cu pași repezi pe calea bătătorita de care, de-a lungul unui podiș înalt de 1800 m. Ca să ajungă la oraș pe drumul cel mai scurt, trebuia să străbată o coastă pâduroasă. Secera îngustă a lunei noi nu putea să-i lumineze calea mai mult de o oră și jumătate. De aceea Mwen Mas se grăbea, dându-și seama că-i va fi foarte greu să urce pieptiș pe o cărăruie povârnită de munte, într-o noapte fără lună. Copacii rari și scunzi brăzdau cu umbrele lor lungi și negre solul uscat, cenușiu. Africanul umbla gânditor, cu ochii în jos ca să nu se poticnească de nenumăratele rădăcini mărunte.

În dreapta, în depărtare, acolo unde coasta suia lin și se pierdea în umbră adâncă, un mârâit amenințător, prelung, cutremură văzduhul. Un răcnet gros îi răspunse din pădure, unde luna zugrăvea pe pământ pete și dungi de lumină. În strigătele acestea era o putere care pătrundea până în străfundul sufletului, trezind în el mult uitatele sentimente de frică și de resemnare în fața unei fiare de neînvins. Ca o reacție la această spaimă primitivă, In inima africanului se aprinse patima tot atât de ancestrală a luptei moștenite de la nenumăratele generații de eroi anonimi care afirmaseră dreptul speciei umane la viață In mijlocul mamuților, al leilor, al urșilor uriași, al zimbrilor turbați și al nemiloaselor haite de lupi, în istovitoarele zile de vânătoare și în nopțile de groază când trebuiau să se apere.

Mwen Mas rămase locului o clipă, privind în jur cu răsuflarea tăiată. În liniștea nopții nu se mișca nimic; dar de îndată ce făcu pe cărare câțiva pași, simți deslușit că este urmărit îndeaproajic. Tigrii? ce-i spusese Onar era oare adevărat?

O luă la fugă, încercînd totodată să-și facă un plan de acțiune, în cazul când fiarele — păreau să fie două — l-ar ataca.

Să caute scăpare în copacii aceștia înalți, în care ligrul se urcă mai bine decât omul? N-avea nici un koiis. Să se apere? Cu ce? In jur nu erau decât pietre. Nu putea nici măcar să-și rupă o ghioagă din ramurile acestea tari ca fierul. Auzind răcnetele fiarelor aproape de tot, în spatele său, înțelese că este pierdut. Crengile arborilor ce se bolteau deasupra cărării colbăite îl apăsau; In aceste clipe de restriște, ar fi vrut să caute îmbărbătare în adierile veșnice ale cerului spuzit de stele, spre cercetarea cărora își închinase întreaga viață. începu să alerge în salturi mari. soarta ii părea favorabilă: ieși într-o poiană lungă. În mijlocul ei zări o grămadă de pietroaie. își alese unul colțuros, de vreo 20 de kilograme, și se întoarse. Văzu acum niște năluci mișcătoare, dungate, care se ițeau printre zăbrelele de umbră ale pădurii. Luna atingea acum cu un colț vârfurile copacilor. Umbre lungi se așterneau în curmezișul poienii. Urmându-le ca pe niște drumuri negre, două feline uriașe se târau spre Mwen Mas. Ca și atunci, în încăperea subterană a Observatorului din Tibet, africanul simți apropierea morții. De astă dată o vedea arzând ca o văpaie verde în ochii fosforescenți ai fiarelor.

Trase In piept adierea răcoroasa adusa de o pala de vint, se uita In sus; spre slăvile scânteietoare ale Cosmosului și, îndreptindu-se din spate, ridică deasupra capului pietroiul.

— Sînt aici, tovarășe!

Din întunericul povârnișului o umbra înaltă se avintă In mijlocul poienii, răsucind amenințător deasupra capului o cracă noduroasă. Recunoscându-l uluit pe matematician, Mwen Mas uită o clipă de tigri. Gîfâind, de goana-i nebunească, Bet Lon se așeză alături de african și hăpăi aerul cu gura deschisă. Cele două uriașe animale care dăduseră o clipă înapoi se apropiau din nou, implacabil. Tigrul din stânga era acum doar la vreo treizeci de pași. Iată-l cum se lasă pe labele dindărăt și se încordează gata să țâșneasca la atac.

— Mai repede! răsună în poiana un strigăt puternic. În spatele lui Mwen Mas, scăpârară din trei părți flăcările palide zvârlite de țevile unor aruncătoare de grenade. Surprins, Mwen Mas scăpă din mână piatra. Tigrul cel mai apropiat se ridică în două labe, dar grenadele paralizante explodară cu un pocnet înăbușit, ca o bătaie de tobă, și fiara se rostogoli pe spate. A doua făcu un salt în direcția pădurii. De acolo, se arătară alte trei siluete de oameni călări. O grenadă de sticla cu o puternică încărcătură electrica se sparse în capul tigrului, care se prăbuși cu botu-i greu în iarba uscată.