Ivan Efremov - Nebuloasa din Andromeda

În întâmpinarea lui, pe nisipul bătut de ape, venea un pâlc de oameni goi, purtând doar o legătură peste șolduri. Trăgeau triumfător după ei un pește mare ce se zbătea din răsputeri. Văzându-l pe Mwen Mas; oamenii se opriră, și-l salutară prietenos.

— Un nou venit din lumea cealaltă, spuse zâmbind unul dintre pescari, și ce bine înoată! Vino să stai cu noi!

Mwen Mas îi măsură cu o privire deschisă și prietenoasă, apoi clătină din cap:

— Mi-ar veni greu să locuiesc aici, pe malul mării și să-i privesc necuprinsele întinderi, visând la minunata lume pe care am pierdut-o.

Unul dintre pescari, cu multe fire argintii în barba-i deasă, considerată, pe semne, aici drept o podoabă, puse mâna pe umărul umed al lui Mwen Mas.

— Te-au trimis împotriva voinței dumitale?

Cu un zâmbet trist pe buze, Mwen Mas încercă să-i explice motivele refugierii lui.

Pescarul îl privi mâhnit și compătimitor.

— Nu ne putem înțelege. Du-te acolo, urmă el arătind cu mâna către sud-est, unde printr-o spărtură a norilor se vedeau treptele albăstrui ale munților îndepărtați. Calea-i însă lungă și aici n-ai alt mijloc de locomoție decât… și insularul se plesni cu palma peste coapsa-i vânjoasă.

Mwen Mas nu mai lungi vorba și o întinse cu pași mari de-a lungul șerpuitoarei cărări care suia spre niște dealuri line.

Pînă în zona centrală a insulei avea de parcurs mai bine de două sute de kilometri; și totuși, nu se grăbea. Ce rost ar fi avut graba? Fără o activitate utilă, zilele abia se târau. La început, cât timp nu se refâcuse de pe urma catastrofei prin care trecuse, trupul lui obosit tânjea după odihnă, cerea mângâierea inimii. Și de n-ar fi simțit arzătoarele regrete, l-ar fi desfatat, desigur, marea liniște a podișurilor pustii și baile de vânturi, întunericul adânc și tăcerea primordială a nopților tropicale.

Dar zilele treceau, și africanul, care rătăcea prin jur în căutarea unei ocupații pe pofta inimii, începu sa ducă dorul Lumii celei Mari. Nu se mai bucura privind văile pașnice cu livezi cultivate manual, nu se mai lasa furat de murmurul toropitor al limpezilor râuri, pe malul cărora, în amiezile cu arșiță ori in noptilecu lună, putea petrece ore nenumărate.

Nenumărate… într-adevăr, de ce-ar mai fi numărat zilele. De ce-ar mai fi măsurat timpul în care nu avea loc? În oceanul infinit al vremii, timpul său, dupa existenta lui individuală însemna atât de puțin… o picătură, o clipă scurtă, sortită uitării!

Abia acum înțelegea Mwen Mas cât de bine își merita insula numele. Insula Uitării — anonimatul de nepătruns al vieții străvechi, al faptelor și al sentimentelor egoiste ale omului primitiv! Fapte uitate de urmași pentru că ținteau doar la satisfacerea nevoilor personale ale individului, în loc să slujească umanitatea, făcând viața mai ușoară, mai bună, și împodobind-o cu avântul unei arte creatoare.

Cele mai uimitoare fapte de acest fel au fost mistuite de neant.

…Primit în obștea crescătorilor de vite din centrul insulei, Mwen Mas ducea la păscut, de două luni, o turma uriașă de gaurobivoli [114] Rasă de animale obținută prin încrucișarea bivolilor cu găurii (soi de tauri uriași din India, Birmania și Malaca). , la poalele unui masiv muntos, căruia străvechii localnici îi dăduseră un nume interminabil.

Se hrănea acum cu un păsat negricios, pe care și-l fierbea îndelung pe jăratec, într-un căzănel afumat. Cu o lună înainte de a ajunge în obștea crescătorilor de vite fusese nevoit să-și procure hrana în junglă căutând fructe și luându-se la întrecere cu maimuțele lacome care aruncau în el cu resturi de mâncare. Ajunsese la această situație deoarece, chiar în prima vale întâlnită, își dăduse proviziile unor bătrâni amărâți, procedând după principiul Lumii Cercului, unde cea mai mare fericire a omului era să aducă bucurie celorlalți. Pricepuse atunci ce înseamnă să-ți cauți hrana pe meleaguri nelocuite. Ce neînchipuită pierdere de timp!

Mwen se sculă de pe piatra pe care stătuse și privi în jurul său. Soarele apunea în stânga, la marginea podișului; în spatele lui se înălța un munte păduros, cu vârful rotunjit.

Jos, scânteia în amurg un râu cu ape repezi ce curgeau printre desișuri de bainbuși înalți. Acolo, la o distanță de o jumătate de zi de mers cu piciorul, se aflau milenarele ruini năpădite de vegetație sălbatică, ale fostei capitale a insulei. Mai existau în împrejurimi și alte orașe mai mari și mai bine păstrate, dar și ele pustii. Deocamdată însă aceste vestigii ale trecutului nu-l interesau pe Mwen Mas.

Vitele se culcaseră în iarbă, ca niște mogâldețe negre. Noaptea cobora cu repeziciune. Pe cerul întunecat se aprinseră mii de stele. Bezna atât de bine cunoscută unui ochi de astronom, liniile familiare ale constelațiilor, făcliile luminoase ale marilor aștri. Din acest colț al Pământului izbutea să deslușească fatalul Epsilon-Tucan… Dar cât de neputincioși erau ochii lui omenești, neînarmați cu nimic! Nu va mai vedea niciodată mărețele priveliști ale Cosmosului, spiralele galaxiilor gigante, enigmaticele planete și sorii albaștri. Pentru toate acestea nu mai erau decât niște luminițe, infinit de îndepărtate. Stele ori opaițe fixate pe o sferă de cristal, cum credeau cei vechi, pentru ochii lui era acum tot una!

Sări în picioare și începu să adune grămadă vreascurile pregătite. Iată încă un obiect devenit indispensabil: o mică brichetă. Poate că, urmând pilda unor localnici, are să înceapă în curând să aspire și el bunul narcotic pentru a-și scurta nesfârșitul timp ce se tărăgăna atât de chinuitor.

Limbi voioase de foc își începură dansul, împrăștiind întunericul și stingând stelele. Alături răsuflau calm vitele cele mari.

Privind gânditor vâlvătăile, Mwen Mas se întreba dacă luminoasa-i planetă nu devenise pentru el un adăpost întunecat.

Nu! Trufașa-i autorenunțare nu era decât o mult prea mare încredere în sine, rezultat al necunoașterii. Nu-și cunoscuse propriul suflet, subapreciase măreția mintii creatoare de care avusese parte și nici măcar nu-și dăduse seama de forța dragostei lui pentru Ciara. Mai bine să-și jertfească viața într-un singur ceas pentru măreața cauză a Lumii celei Mari decât să trăiască aici încă o viață întreagă!

Pe Insula Uitării existau aproximativ două sute de stațiuni sanitare, unde medici voluntari veniți din Lumea cea Mare puneau la dispoziția localnicilor întreaga putere a medicinii moderne. De asemenea foarte mulți tineri veneau să lucreze în detașamentele de nimicire, pentru ca insula să nu devină un focar de boli străvechi sau de animale vătămătoare. Mwen Mas evita intenționat orice întâlnire cu acești oameni: nu voia să se simtă alungat din lumea lor de frumusețe și știință.

În zori Mwen Mas fu schimbat de un alt păstor. Având în fața lui două zile libere, hotărâ să se ducă până la un orășel învecinat, ca să-și facă rost de o pelerină, căci în munți nopțile deveniseră reci.

Era o zi călduroasă și calmă. Africanul coborâse de pe podișul său și acum străbătea un șes întins, smălțuit cu flori violete și aurii; deasupra lor zburau insecte de toate culorile. Adieri ușoare de vânt legănau plantele, ale căror gingașe corole atingeau în treacăt genunchii goi ai lui Mwen. Ajungând pe la mijlocul câmpiei, el se opri, îmbătat de frumusețea înconjurătoare și de miresmele acestei imense grădini sălbatice. Se aplecă, îngândurat, ca să mângâie unduioasele petale și se simți ca într-un minunat vis copilăresc.