Ivan Efremov - Nebuloasa din Andromeda

Cocotieri înalți salutară sosirea Ciarei, plecându-și frunzele infoiate spre plaja înspumată de valuri. La stațiune nu era nimeni: tot personalul plecase în interiorul insulei ca să extermineze căpușele descoperite pe niște rofitoare din pădure.

În apropierea acelui centru medical existau grajduri. Caii erau crescuți pentru munca în regiunile asemănătoare Insulei Uitării sau în sanatorii, unde folosirea elicoptereior era interzisă din cauza zgomotului iar electrotrenurile nu puteau circula din lipsă de drumuri. După ce se odihni puțin și-și schimbă hainele, Ciara se duse sa vada aceste animale superbe și rare. Acolo, dădu peste o femeie care conducea cu multă îndemânare mașinile de distribuit furajele și de curățat grajdurile. Ciara îi dădu o mînă de ajutor și intră în vorbă cu ea, Tînăra fată întrebă cum l-ar fi putut mai lesne regăsi pe un cunoscut aflat pe insulă. Femeia o sfătui să se alăture uneia dintre caravanele sanitare care străbăteau in lung și-n lat acele locuri și le cunoșteau astfel mai bine chiar decât localnicii. Ciara socoti că sfatul acesta e bun.

Glisorul traversa strâmtoarea Palk, sărind peste talazuri lungi. Din față bătea un vânt puternic. Cu două mii de ani în urmă aci se aflau bancuri de nisip și recife de coral, care formau o barieră numită pe alunci Puntea lui Adam. Procese biologice recente o inlocuiseră cu o mare scufundătură, iar acum apele întunecate clipoceau deasupra genunei ce despărțea omenirea avintată spre viitor de amatorii de liniște.

Stând lângă balustradă, Mwen Mas contempla Insula uitării, a cărei siluetă creștea treptat la orizont. Această insulă imensă, înconjurată de apele unui ocean raid era un adevărat paradis terestru. În concepția primitivă, religioasă a omului, paradisul reprezenta un delicios refugiu postum unde nu exista nici trudă, nici griji. Tot astfel Insula Uitării era un refugiu pentru cei pe care nu-i mai atrăgea activitatea intensă a Lumii celei Mari și munca alături de ceilalți oameni.

Ghemuiți la sânul naturii, duceau aici o viață liniștită, consacrindu-se muncii simple și monotone a străvechiului plugar, pescar ori crescător de vite.

Cu toate că omenirea dăruise confraților ei mai slabi un tărâm întins și roditor, economia primitivă din acel ostrov nu putea totuși asigura populației lui o via|ă îmbelșugată, mai cu seamă in anii cu recolte proaste sau din pricina altor perturbări proprii forțelor de producție puțin dezvoltate.

De aceea Lumea cea Mare ceda mereu celor din Insula Uitării o parte din rezervele ei.

În cele trei porturi, situate la nord-vest, la sud și pe litoralul de est al insulei, erau aduse alimente conservate pentru un mare număr de ani, medicamente, mijloace de apărare biologică și alte obiecte de primă necesitate. Cei trei administratori principali ai insulei locuiau și ei în nord, în sud și în răsărit și purtau titlul de șefi ai crescătorilor de vite, ai agricultorilor și ai pescarilor.

Privind munții viorii profilați în zare, Mwen Mas se întrebă deodată cu amărăciune dacă nu cumva face și el parte din categoria „taurilor” care pricinuiau mari greutăți omenirii. „Taurii” erau oameni înzestrați cu putere și energie, dar lipsiți total de compasiune față de suferințele și frământările altora, urmărind doar satisfacerea nevoilor proprii. În trecutul îndepărtat al umanității, suferințele, dușmăniile și nenorocirile erau totdeauna agravate de indivizii de această teapă, care proclamau în fel și chip că numai ei cunosc adevărul, socotindu-se în drept să înăbușe orice opinie străină și să înlăture orice mod de gândire și de viață diferit de al lor. De atunci omenirea a ajuns să se ferească până și de urma manifestărilor de absolutism în materie de păreri, dorințe și gusturi; temându-se strașnic de acești „tauri” care trăiau de azi pe mâine, fără să respecte inviolabilele legi economice, fără să se gândească la viitor. Războaiele și economia neorganizată din Era Lumii Dezunite au dus la o jefuire sălbatică a planetei. Mai înainte ca omenirea să fi construit societatea comunistă, pădurile fuseseră tăiate fără milă, rezervele de cărbune și de petrol, strânse în decurs de sute de milioane de ani, fuseseră arse, aerul a fost infectat de bioxidul de carbon și de rezid urile fetide ale uzinelor râu amenajate, iar frumoase și inofensive animale — girafe, zebre, elefanți — au fost decimate. Solul era înțesat de tot felul de gunoaie; râurile și țărmurile mărilor au fost spurcate de scursori de țiței și deșeuri chimice. Numai după o curățire radicală a apelor, a aerului și a pământului, omenirea a dat planetei aspectul ei actual, când puteai umbla pretutindeni desculț, fără să-ți rănești picioarele.

Dar și el, Mwen Mas, numit cu mai puțin de doi ani In urmă Intr-un post de mare răspundere, distrusese un satelit artificial, făurit prin sforțările a mii de oameni și printr-o extraordinară măiestrie tehnică. Tot el provocase pieirea a patru savanți de seamă, care, fiecare, ar fi putut deveni asemenea lui Ren Boz… Iar Ren Boz el însuși fusese la un pas de moarte. Și chipul lui Bet Lon, care se ascundea undeva In munții și tn văile Insulei Uitării, Ii reapăru în față, sfâșietor. înainte de plecare, Mwen Mas văzuse niște fotografii ale matematicianului și reținuse pentru totdeauna figura lui voluntară, cu maxilarul masiv, cu ochii pătrunzători, apropiați și înfundați în orbite, întreaga-i siluetă atletică…

Mecanicul de pe glisor se apropie de african.

— Resaca [113] Resaca — val produs prin întoarcerea violenta a apei care se lovește de un obstacol (n.r.). e violentă. Nu cred că vom reuși să acostăm, valurile trec peste dig. Vom fi nevoiți să ancorăm în portul de sud.

— Nu-i nevoie. Aveți plute de salvare? îmi voi vârâ hainele înăuntru și voi ajunge singur la țărm.

Mecanicul și timonierul se uitară cu respect la Mwen Mas. Talazurile albicioase, tulburi se înălțau pe banc, revărsându-se în cascade grele și tunătoare. Mai aproape de coastă, vălmășagul valurilor învârteja nisipul și spuma, rostogolindu-se până hăt-departe de plaja întinsă. Norii, care atârnau jos de tot, deasupra apei, lăsau să se cearnă o ploaie măruntă și caldă. Prin perdeaua ei neguroasă abia dacă se zăreau pe mal siluetele cenușii ale unor oameni.

Cei doi marinari se uitară unul la altul, în timp ce Mwen Mas se dezbrăca și-și împăturea hainele. Cei care se îndreptau spre Insula Uitării ieșeau de sub tut societății, în care orice om răspundea pentru ceilalți. Dar Mwen Mas inspira simpatie tuturora, și timonierul se simți dator să-l prevină despre marile primejdii ce-l așteptau. Africanul făcu un semn de nepăsare. Mecanicul îi aduse un mic pachet, închis ermetic.

— Luații! Aveți aici rezerve de hrană concentrată pentru o lună de zile.

După o clipă de gândire, Mwen Mas luă proviziile și le puse împreună cu hainele lui în despărțitura impermeabilă a plutei. După ce o închise ermetic, luă sub braț mica ambarcație și trecu peste balustradă:

— Întoarceți! comandă el.

Glisorul se aplecă pe-o rână, luând un viraj scurt. Proiectat lateral, Mwen Mas începu să lupte cu valurile. Marinarii îl văzură săltat pe creasta talazurilor furioase, prăbușindu-se în golurile dintre ele și apârlnd din nou.

— Se descurcă el! spuse mecanicul răsuflând ușurat. Derivăm, trebuie s-o luăm din loc.

Elicea glisorului scoase un uruit puternic și micul vas se repezi înainte, săltat de un val. Pe țărm silueta întunecată a lui Mwen Mas apăru o clipă, apoi fu mistuită în negura ploii.