Ivan Efremov - Nebuloasa din Andromeda

Ciara își încruntă sprâncenele și-l privi pe Mwen Mas:

— Dar dumneata n-ai să-ți părăsești stelele?

— Îmi voi urma chemarea, oricare ar fi hotărârea Consiliului. Dar întâi trebuie să scriu o carte, o carte despre…

— Stelele sufletelor omenești?

— Exact, Ciara! Infinita lor varietate îți taie răsuflarea… Mwen Mas tăcu prinzând privirea fetei care-i zâmbea cu drag. Nu ești de părerea mea?

— Sigur că sunt! Mă gândeam la experiența pe care ai făcut-o, din ardoarea de a le dărui oamenilor lumea în toată plinătatea ei. Și aici ești mai curând artist decât savant.

— Dar Ren Boz?

— Pentru el, experiența aceasta n-a reprezentat decât încă un pas pe drumul cercetărilor lui.

— Îmi dai dar dreptate, Ciara!?

— Pe deplin! Și sunt convinsă că la fel ar proceda foarte mulți oameni, majoritatea!

Mwen Mas mută dârlogii în mâna stingă, iar dreapta i o întinse Ciarei. Astfel, mână în mână, intrară în mirul orășel al stațiunii.

Valurile Oceanului Indian se spărgeau de faleză. In vuietul lor ritmic, Mwen Mas părea că distinge cadența bașilor din simfonia lui Zig Zor închinată vieții rare se avântă în Cosmos. Și nota dominantă, nota esentială a naturii pământene: un fa albastru, răsuna deasupra mării, fâcând să vibreze în sufletul aceluia rare o asculta corzile cele mai profunde și îngăduindu-i sa se contopească cu natura care l-a zămislit.

Marea se întindea transparentă și strălucitoare, curățită de toate rezidurile trecutului — rechini feroci, pești otrăvitori, moluște, meduze periculoase — după cum și viața omului contemporan fusese purificată de răutățile și temerile veacurilor apuse. Și totuși, în imensitățile oceanice, mai existau unghere ascunse în care sămânța conservată a vieții dăunătoare continua să germineze și numai vigilența detașamentelor de nimicire putea asigura securitatea și puritatea apelor.

Nu se întâmplă oare același lucru când într-un suflet tânăr și neîntinat răsar deodată îndărătnicia răutăcioasă, irufia neroadă sau egoismul animalic? Cînd omul cedează ambițiilor întâmplătoare și patimilor, în loc să se supună înțeleptei autorități a societății, curajul se transformă în ferocitate, talentul în crudă viclenie, iar devotamentul devine un scut al despotismului, al crâncenei exploatări și al samavolniciei… Și cât de subțire este pojghița disciplinei și a culturii! Pentru ca s-o sfâșii e de ajuns o generație două de viață rea. Mwen Mas întrevăzuse chipul acestei fiare aici, pe Insula Uitării. Dîndu-i frâu liber, riști să vezi renăscând monstruoasa tiranie care timp de veacuri a împilat cu nerușinare omenirea.

Lucrul cel mai uimitor în istoria Pământului a fost apariția urii implacabile pe care ticăloșii ignoranți au avut-o pentru știință și frumos. Această neîncredere, această frică și această repulsie persistă în toate societățile omenești, de la teama de magicieni și vrăjitoare și până la uciderea gânditorilor înaintași din Era Lumii Dezunite. La fel, se întâmplă și în alte planete cu civilizații foarte dezvoltate, dar incapabile încă să-și ferească orânduirea socială de samavolnicia unei minorități, a unei oligarhii, care se ivea perfid, pe neașteptate, sub cele mai variate forme… Mwen Mas își aminti de comunicările Marelui Cerc despre unele lumi locuite, unde cele mai înalte realizări ale științei erau folosite spre intimidarea, torturarea și pedepsirea oamenilor, pentru a le citi gândurile, spre transformarea maselor în brute docile, gata să execute cele mai smintite porunci. Un strigăt de ajutor de pe o asemenea planetă izbucnise o dată prin Cerc și continuase a străbate spațiile timp de secole, după ce aceia care trimiseseră apelul și cruzii lor impilatori muriseră cu toții.

Lumea noastră a atins un stadiu de dezvoltare care exclude pentru totdeauna asemenea orori. Totuși, evoluția spirituală a omului nu era încă suficientă, deficiență pe care Evda Nal și alți savanți neobosiți ca ea se străduiau s-o înlăture.

Mwen Mas auzi venind dindărăt glasul Ciarei:

— Pictorul Kart San spune că înțelepciunea este o îmbinare a științei cu sentimentul. Să fim deci înțelepți!

Și trecând în goană prin fața africanului, Ciara se aruncă de pe faleză în adâncurile clocotitoare ale mării.

Mwen Mas o văzu dându-se lin peste cap, cu brațele aruncate înlături, ca o pasăre în zbor, și dispărând apoi în valuri. Tinerii din detașamentul de nimicire ce se-m-băiau pe mal încremeniră. Mwen simți fiori de admirație, aproape de spaimă. Nu mai sărise niciodată de la o asemenea înălțime amețitoare. Acum, însă, dezbrăcându-și hainele, păși fără frică pe marginea prăpastiei. își aminti mai târziu că, în străfulgerări de gând, Ciara i se păruse atunci o atotputernică zeiță din antichitate, si ceea ce putea să facă ea, trebuia să fie în stare și el!

Deasupra vuitoarelor talazuri se ridică strigătul de avertizare al Ciarei, dar Mwen Mas nu-l mai auzi. Zborul dură minunat de mult. Iscusit în arta săriturilor, Mwen Mas plonja impecabil, afundându-se la o mare adâncime. Marea era atât de transparentă, încât fundul îi păru africanului primejdios de aproape. își arcui trupul și, în aceiași clipă, fu buimăcit de șocul produs din pricina inerției. Proiectat la suprafața apei ca o rachetă, se răsturnă pe spate legănându-se pe valuri. Dezmeticindu-se, o văzu pe Ciara Nandi, care înota spre el. Spaima îi pălise pentru prima oară bronzul arămiu al feței. În ochii ei citi totodată mustrare și admirație.

— De ce ai făcut asta? întrebă ca în șoaptă, cu răsuflarea tăiată.

— Ca să fac ca dumneata. Te voi urma oriunde!… Ca să construim un Epsilon-Tucan pe Pământul nostru!

— Și te vei înapoia cu mine In Lumea cea Mare?

— Da!

Mwen Mas se întoarse cu fata în jos ca să înoate mai departe și scoase un strigăt de uimire. Claritatea extraordinară a apei ce-i jucase adineauri o farsă neplăcută era și mai mare aici, departe de mal. Ciara și el parcau că plutesc la o înălțime amețitoare deasupra fundului pe care îl vedeau în cele mai mici amănunte în undele la fel de străvezii ca văzduhul. Sentimentul de biruitoare îndrăzneală al oamenilor care izbuteau să depășească limitele atracției terestre îl pătrunse pe Mwen Mas. Aceeași senzație de nemărginit curaj și de triumf o dădeau și zborurile peste ocean în plină furtună, și salturile în genunea neagră a Cosmosului de pe sateliții artificiali. Dintr-o mișcare, africanul se apropie de Ciara, șoptindu-i numele și citind în ochii ei cutezători și puri răspuns ui fierbinte. Mîinile și buzele lor se împreunară deasupra abisului de cleștar.

Asemenea Consiliului Economic, care reprezenta creierul central al planetei, Consiliul Astronautic dispunea de mult de o clădire proprie pentru sesiuni științifice. La construirea ei se ținuse seama de faptul că amenajarea și împodobirea unui asemenea edificiu trebuie să orienteze întreaga asistență spre problemele Cosmosului și să favorizeze transpunerea rapidă de la preocupările terestre la cele astrale.

Ciara Nandi nu pătrunsese încă niciodată în sala cea mare a Consiliului. însoțită de Evda Nal, intră emoționată în ciudatul amfiteatru ovoid, cu tavanul boltit paraboloidal și cu rândurile de bănci dispuse In eclipsă. Lumina, vie și diafană, părea emisă de un astru mai strălucitor decât Soarele. Toate liniile pereților, ale plafonului și ale băncilor se adunau într-un capăt al uriașei săli, ca în punctul lor firesc de convergență. Acolo, pe o estradă înaltă, se aflau ecranele de demonstrație, tribuna și fotoliile membrilor Consiliului care conduceau ședința.