Stanislaw Lem - Ciberiada

„Bineînțeles! Dar te rog să ții seamă de faptul că acolo trăiesc cam șapte milioane de păcătoși, care nu o dată și-au trăit viața violându-și propria natură, ca prin aceasta să-i izbăvească de spurcavernă pe cei apropiați; cum să-i lămuresc în timp de un minut, și asta în așa fel încât să nu aibă nici o îndoială că totul a fost în zadar și că și-au pierdut toată viața cu practici absolut nefolositoare? Oare aceasta n-ar fi o cruzime? Știința trebuie să înlocuiască singură superstiția, dar pentru asta e nevoie de timp. Să-l luăm pe cocoșatul acela de care am vorbit. Trăiește într-un dulce întuneric, crezând că cocoașa lui îndeplinește în opera Facerii un rol aproape cosmic. Dacă-i arăți că el este urmarea unei greșeli atomice, nu faci altceva decât să-l nenorocești. S-ar cuveni să i-o îndrepți îndată…”

„Bineînțeles că da!” — exclamă Clapauțius.

„Vezi? Și asta s-a întâmplat! Bunicul meu însuși a lecuit odată trei sute de cocoșați dintr-o lovitură. Să fi văzut cât a suferit după aceea!”

„De ce?” — nu mi-am putut opri întrebarea.

„De ce? Imediat după aceea, o sută doisprezece au fost prăjiți în ulei, considerându-se o asemenea bruscă însănătoșire o dovadă sigură a legăturii cu diavolul; din cei rămași, treizeci au fost luați la oaste și au pierit în lupte, rănindu-se reciproc sub diferite steaguri, alți șaptesprezece, de bucurie, s-au îmbătat ca porcii, cât ai clipi, restul au pierit fie datorită epuizării erotice (căci bunicul meu, bun la suflet cum era, le-a mai adăugat și farmec fizic), fie datorită altor blestemății cu care au început mult prea repede să se îndeletnicească — de unde până atunci postiseră cu totul — așa că, în doi ani, cu toții, dar absolut toți au fost duși la groapă. O singură excepție… a, dar nu merită s-o amintesc!”

„Ei, acu’ termină, dac-ai început” — exclamă, profund mișcat maestrul meu, domnul Clapauțius.

„Dacă ții neapărat… fie. Au mai rămas numai doi. Unul din ei l-a tot bătut la cap pe bunicul, implorându-l să-i redea cocoașa, căci ca invalid trăise destul de bine din pomeni, pe când așa, fără cocoașă, trebuia să muncească și nu era obișnuit. Spunea că se obișnuise de-a binelea cu cocoașa, pe când acum, oriunde intră se lovește mereu zdravăn cu capul de pragul de sus”.

„Dar celălalt, ultimul?” — întrebă Clapauțius.

„Acela era un prinț care, din cauza cocoașei, fusese lipsit de succesiunea la tron; văzând această schimbare în bine, maică-sa vitregă, care dorea ca fiul ei bun să fie încoronat, l-a otrăvit…”

„Bine, bine… dar puteți face cu adevărat minuni…” — zise cu disperare în glas Clapauțius.

„A ferici pe cineva cu ajutorul minunilor este una din cele mai riscante tehnici din câte cunosc” — răspunse aspru glasul din mașină. „Pe cine să schimbi în mod miraculos? Indivizii? De prea mult farmec fizic plesnesc legăturile matrimoniale, de prea multă inteligență te alegi cu singurătatea, iar de prea multă bogăție, cu nebunie. Nu, nu! Să fericești pe indivizi nu se poate, iar colectivități întregi nu e voie; fiecare trebuie să meargă pe drumul său, pășind în mod natural de la o treaptă la alta a dezvoltării și datorând tot ce e bine sau rău sieși. Noi, cei din Faza Supremă, n-avem nimic de lucru în Cosmos; nu creăm alte Cosmosuri, căci îmi îngădui să remarc, asta n-ar fi frumos. De ce să facem așa ceva? Ca să ne ridicăm pe noi înșine în ochii altora? Ar fi ridicol. Atunci, poate, pentru cei creați? Dar aceștia nu există, cum poți face ceva pentru niște inexistenți? Poți face ceva atâta vreme cât nu poți face încă totul. Pe urmă trebuie să stai cuminte… Ei, și-acuma lăsați-mă-n pace!”

„Cum așa?! Dar niscaiva leacuri nu cunoști, ca măcar să aduci o înlesnire, o îmbunătățire, un ajutor cât de mic? Gândește-te la cei în suferință! Alo!” — strigam amândoi, și eu, și Clapauțius, de la Pupitrul Ultim.

Mașina căscă și spuse:

„Oare merită în genere să stau de vorbă cu voi? Oare n-a fost mai justă comportarea noastră pe planetă? Mereu același lucru! Dacă-i așa, bine! Uite aici o rețetă pentru un leac încă nefolosit, dar vă previn asupra urmărilor! Și acum faceți ce vreți. Liniștea — e singurul lucru la care mai țin. Mergeți și Deotron să vă aibă în pază…”

Mașina tăcu iar noi am rămas în fața constelațiilor luminilor ei, care se stingeau, la Pupitrul pe care apăruse o foaie de hârtie cu următorul text aproximativ:

ALTRUIZINA — preparat psihotransmițător, destinat tuturor albuminoșilor. Provoacă răspândirea oricăror sentimente, emoții și simțiri ale aceluia oare le trăiește direct, printre cei care se găsesc la o depărtare nu, mai mare de cinci sute de coți. Bazat pe principiul telepatiei, nu transmite pe garanție nici un fel de gânduri. Nu acționează asupra roboților și plantelor. Intensitatea trăirilor individului, ca emițător, se mărește datorită retransmisiei secundare a receptorilor și este cu atât mai mare, cu cât sunt mai mulți indivizi care se învecinează cu emițătorul. Conform cu concepția inventatorului, ALTRUIZINA este menită să introducă în fiecare colectivitate spiritul frăției, comunității și simpatiei profunde, pentru că vecinii persoanei fericite sunt și ei înșiși fericiți și asta cu atât mai mult, cu cât este mai fericită acea persoană; urează deci unui asemenea individ și mai multă fericire în propriul lor interes și din toată inima. Iar când cineva suferă, se grăbesc să-i sară în ajutor, ca să scape ei înșiși de suferințele celui în cauză. Zidurile, pereții, fascinele și alte piedici nu pot micșora acțiunea altruistică. Preparatul este solubil în apă; poate fi introdus în rețeaua de canalizare, în râuri, fântâni etc. Nu are nici gust, nici miros; un milimicrogram este suficient pentru o colectivitate formată din o sută de mii de indivizi. Pentru urmările contrare tezelor inventatorului, nu se asumă nici o răspundere.

Pentru reprezentantul Supr. Faz. a Dezv.

Pleniputernita Ultimativă.

Clapauțius mormăi nițel, zicând că Altruizina își va găsi aplicarea exclusiv printre oameni, iar roboții, așa cum au fost, vor rămâne și mai departe în nenorocire, dar am cutezat totuși să-l combat, subliniind comuniunea tuturor creaturilor inteligente și necesitatea de a le da ajutor. S-a ajuns la discutarea chestiunilor practice, căci era clar că acțiunea de fericire trebuia începută neîntârziat. Clapauțius recomandă îndată micului subansamblu al Ontogeriei să fabrice o cantitate corespunzătoare a preparatului, iar eu după ce m-am consultat cu renumitul constructor, m-am hotărât să pornesc spre planeta ce semăna cu Pământul, locuită de ființe cu aspect de oameni și care se afla la numai patru zile de drum. Dorind să fiu un binefăcător anonim, am stabilit că lucrul cel mai chibzuit ar fi să mă travestesc în om; după cum se știe, treaba asta e foarte anevoioasă, dar și în acest caz geniul constructorului a învins toate piedicile. Am pornit-o, deci, având în mâini două valize; într-una din ele aveam patruzeci de kilograme de praf alb de Altruizină, iar în a doua ustensilele de toaletă, pijamale, lenjerie, precum și obraji de rezervă, păr, ochi, limbi ș.a. Pentru călătorie mi-am luat înfățișarea unui tânăr bine făcut, cu o mustață mică și cu plete. Clapauțius avea unele îndoieli, dacă într-adevăr se cuvine să administrezi Altruizină dintr-o dată pe scară largă, așa că, deși nu-i împărtășeam rezervele, am fost de acord ca, după sosirea pe Geonia (așa se numea planeta), să efectuez o experiență de probă. Ardeam de nerăbdare să trăiesc clipa în care voi începe marea acțiune de răspândire a frăției și comuniunii generale, așa că, fără să mai amân, după ce m-am despărțit cordial de Clapauțius, am pornit-o la drum.