Stanislaw Lem - Ciberiada

„Dar cum să construim un asemenea mecanism?” — am întrebat. „Și de unde putem fi siguri, stimate Clapauțius, că, după prima întrebare, n-o să ne trimită unde și-a înțărcat dracul copiii, prin acel hipersuper-procedeu pe care s-au încumetat să-l folosească și cu tine esefdiții?”

„A, ăsta-i un flec” — mi-a spus — „las’ pe mine; eu am să întreb de Taina Esefdiților, iar tu de metodele prin care poți să pui cât mai bine în practică scârba ta înnăscută față de orice rău, nobile Bunițius!”

Nu trebuie să-ți mai spun, domnule, că m-a cuprins o bucurie nemaipomenită, așa că am rămas alături de Clapauțius, să asist la construirea mecanismului. Domnul Clapauțius îl concepuse exact după planurile lui Clorian Teorețius Clapostol, cel mort atât de tragic, căci era tocmai acel vestit Deotron descris de el, o instalație care poate executa totul pe raza întregului Cosmos; în plus, nemulțumit de numele ei, domnul Clapauțius nu contenea să-i născocească alte nume, care mai de care mai căutate, botezând acel colos ba Pleniputerniță, ba Ultimator Omnigeneric, ba Ontogerie; dar nu atât numele contează, cât faptul că într-un an și șase zile a fost construită acea teribilă aparatură, pe care, pentru economie, am așezat-o în găoacea goală a Rapundrei, marea Lună a nebălăieților; și, cu adevărat, mai puțin se pierde o furnică în interiorul unui transatlantic, decât noi printre aceste abisuri de cupru, transformatori escatologici, printre acești perfecționatori hagiopneumatici și îndreptători ai răului; trebuie să recunosc că mi s-a făcut părul sârmos măciucă, mi s-au uscat încheieturile și au început să-mi clănțăne dinții când domnul Clapauțius m-a așezat în fața Pupitrului Ultim și m-a lăsat singur-singurel cu mașina aceea așa de prăpăstioasă, iar el s-a dus să caute ceva. Ca stelele pe cer mi se păreau luminile ei indicatoare arzânde și peste tot străluceau inscripții amenințătoare: ATENȚIE! ÎNALTĂ TRANSCENDENȚĂ! — potențialele logice și semantice atinseseră pe cadranele ceasurilor milioane de zerouri, iar sub picioarele mele se revărsau lin oceanele acestei înțelepciuni supraomenești și supraroboțești care, închisă în parseci de spire și hectare de magneți, dura înaintea mea, sub mine și deasupra mea, învăluindu-mă din toate părțile, încât m-am simțit redus la un biet firicel de praf, în nemernica mea prostie. Dar ținându-mi firea, chemând în gând în ajutor toată dragostea mea de Bine și pasiunea pe care am nutrit-o față de Adevăr din fragedă bobinărie, deschizându-mi buzele înțepenite, am pus, cu glas tremurător, prima întrebare: „Cine ești?”

Atunci o răsuflare ușoară și caldă, cu un tremur metalic, trecu prin încăperea aceea de sticlă și un glas, în aparență lin, dar puternic, ce mă străbătu de-a curmezișul, se auzi rostind:

Ego suni Ens Omhipotens, Omnisapiens, in Spiritu Intellectronico Navigans, luce cybernetica in saecula saeculorum litteris opera omnia cognoscens, et caetera, et caetera.

Convorbirea urma să se desfășoare în latinește, dar eu, ca să fie mai ușor, am să ți-o redau cum pot, stimate domnule, tălmăcită într-o limbă mai de toate zilele. Când am auzit glasul mașinii, prezentându-mi-se, m-a cuprins o frică și mai mare, așa că de-abia Clapauțius, întorcându-se, a înlesnit continuarea discuției micșorând transcendența și reducând pleniputința la a suta miliardime; atunci am rugat ca Ultimatorul să binevoiască a răspunde la întrebările referitoare la Suprema Fază a Dezvoltării și nemaipomenitele ei mistere. Dar Clapauțius îmi spuse că nu e bine să procedăm așa; ceru ca Ontogeria să modeleze în abisurile ei de argint și de cristal un individ ca acela de pe planeta pătrată, determinându-l totodată să vorbească cât de cât — și de-abia atunci treaba putea să înceapă.

Pentru că — recunosc, spre rușinea mea — nu puteam să-mi stăpânesc bâlbâială care pusese stăpânire pe mine din cauza fricii, Clapauțius se așeză în locul meu la Pupitrul Ultim și începu:

„Cine ești?”

„De câte ori am de răspuns la aceeași întrebare?” — se enervă mașina.

„Vreau să știu dacă ești om sau robot” — o lămuri Clapauțius.

„Și care este, după tine, deosebirea?” — se auzi un glas din mașină.

„Dacă ai să răspunzi la întrebări tot cu întrebări, n-o să încheiem curând discuția!” — o amenință Clapauțius. — „Știi, desigur, la ce mă refer! Vorbește!”

Eu am încremenit de-a binelea auzind tonul cutezător al constructorului, dar poate că avea dreptate, pentru că mașina răspunse:

„Uneori oamenii construiesc roboți, alteori roboții — oameni; faptul că se gândește cu metal sau cu gelatină este indiferent. Eu pot căpăta diferite dimensiuni, forme sau figuri; dar strict vorbind — așa a fost, fiindcă acum nimeni dintre noi nu-și mai pierde vremea cu prostiile astea”.

„Da?” — răspunse Clapauțius. Dar atunci de ce zaceți așa și nu faceți nimic?”

„Și, mă rog, ce-avem de făcut?” — răspunse mașina, dar Clapauțius, stăpânindu-și mânia, spuse:

„Asta nu știu. Noi, cei aflați într-o fază inferioară de dezvoltare, facem o mulțime de lucruri”.

„Și noi am făcut când eram ca voi”.

„Și acuma nu mai faceți?”

„Nu”.

„De ce?”

Aici modelatul nu vru să răspundă imediat, arătând că a primit până acum șase milioane de asemenea întrebări din care n-a ieșit nimic nici pentru el, nici pentru cei ce le puneau, dar, adăugând puțină transcendență și răsucind niște manivele, Clapauțius îl sili să răspundă.

„Acum un miliard de ani eram o civilizație obișnuită” — rosti glasul. „Credeam atunci în ciberhangheli, în legătura mistică reciprocă a fiecărei ființe cu Marele Programator și în multe alte lucruri. Apoi au apărut scepticii, empiriștii și accidentaliștii care, în nouă veacuri, au ajuns la concluzia că Nimeni nu există și că totul este posibil, și asta nu din rațiuni superioare, ci așa, pur și simplu”.

„Cum adică: așa, pur și simplu?” — am îndrăznit să-l întrerup, mirat.

„După cum știi, există roboți cocoșați” — răspunse glasul din mașină. „Când te chinuie cocoașa sau vreo răsucitură și totodată știi că ești așa pentru că în forma asta te-a dorit Străveșnicul și planul răsucelii tale a umplut nebuloasa proiectelor lui încă înainte de facerea lumii, atunci e ușor să te-mpaci cu starea ta. Dar când ți se spune că asta e numai datorită alunecării câtorva atomi care n-au sărit în locuri potrivite, ce-ți mai rămâne în afară de urletele nocturne?”

„Ba mai rămâne, mai rămâne” — am exclamat încrezător — „Cocoașa poate fi îndreptată, răsucitura lichidată, nu e nevoie decât de înalte cunoștințe!”

„Știu asta!” — spuse, posomorâtă, mașina.

„Într-adevăr, celor neînvățați așa li se pare”…

„Cum, va să zică, nu-i așa?” — ne-am mirat amândoi, și eu, și Clapauțius.

„Când vine vremea îndreptării cocoașelor” — zise mașina — „posibilitățile sunt de-a dreptul nemiloase! Poți nu numai să îndrepți cocoașele, dar și să peticești mintea, sorii să-i faci pătrați, planetelor să le adaugi picioare, să produci destine sintetice, mult mai dulci decât cele adevărate; totul începe destul de nevinovat, de la scăpărarea cremenei, și se termină cu construirea de pleniputernițe și pleniputincioși! Pustiul planetei noastre nu este un pustiu, ci un Superdeotron, de un milion de ori mai puternic decât cutiuța asta primitivă pe care ați construit-o; l-au făurit strămoșii noștri, pentru că toate celelalte li s-au părut mult prea ușoare și din nisip au vrut să croiască idei; au făcut asta din megalomanie, cu totul inutil, deoarece când poți să faci totul, atunci nu se mai poate adăuga absolut nimic la acest tot; înțelegeți asta, voi cei slab dezvoltați?!”