Stanislaw Lem - Ciberiada

— Nu, nu! — răspunse repede Trurl. Te ascult cu atenție.

— „Prea cinstite Bunițius!” — îmi zise domnul Clapauțius în hanul acela, pe când dănțuitorilor le sfârâiau călcâiele — „să știi că tare am mai pus la inimă povestea nefericitului Clapostol și am considerat de datoria mea să pornesc fără întârziere în căutarea acelor ființe perfect dezvoltate, a căror existență necesară el a fundamentat-o în mod pur logic și teoretic. Îmi dădeam seama că greutatea principală a întreprinderii mele constă în aceea că fiecare rasă cosmică se consideră pe sine drept cea mai dezvoltată, așa că numai întrebând n-aș fi ajuns la nici un rezultat; dar și să zbor așa, la nimereală, ar fi fost foarte nesigur, căci, după cum mi-au arătat calculele, în Cosmos există cam paisprezece centigigaheptatribilionarde de colectivități dotate cu inteligență, așa că, vezi bine, aș fi avut oarecare necazuri cu găsirea adresei exacte. Am întors lucrurile pe toate părțile, am scotocit prin biblioteci, am răsfoit hârțoage vechi, până ce am găsit indicația esențială în opera unui oarecare Cadaverus Malignus, care s-a remarcat prin aceea că a ajuns la aceeași concluzie ca și Clapostol, dar cu trei sute de mii de ani mai devreme, însă n-a fost deloc apreciat. Din asta se vede că nu există nimic nou sub nici unul dintre sori, ba, Cadaverus și-a încheiat viața asemenea lui Clorian… Dar asta-i de-acum altceva. Așadar, din acele fragmente descifrate am aflat cum trebuie să-i cauți pe esefdiți. Malignus a demonstrat că trebuie să fie scuturate roiurile de stele, tinzând spre descoperirea a ceea ce este imposibil; și când așa ceva se descoperă, atunci e sigur că aceștia sunt tocmai acolo. Neîndoielnic, era o indicație aparent confuză, dar pentru ce avem noi oare claritatea minții? Îndată mi-am pregătit o navă și am pornit la drum. Voi trece sub tăcere aventurile prin care am trecut în timpul călătoriei; am să amintesc numai că în praful de stele am observat într-un târziu una care se deosebea de celelalte prin aceea că era pătrată. Ah! A fost pentru mine Un adevărat șoc. Doar orice copil știe că stelele trebuie să fie, cu toatele, rotunde și că nici vorbă să fie vreuna în patru colțuri, și încă absolut regulate! Îndată m-am apropiat cu nava de steaua aceea, descoperindu-i planeta, care era tot pătrată și pe deasupra cu colțurile ferecate. Ceva mai încolo se rotea altă planetă, cu totul obișnuită; am îndreptat luneta spre ea și am zărit cum niște bande de roboți le frângeau altora oasele; nu era deloc un spectacol atrăgător, așa că am renunțat să aterizez. Mi-am îndreptat deci din nou luneta spre planeta-cutie, cercetând-o în amănunt cu hipermetropul. Ce fior de bucurie m-a străbătut, când pe una din milioanele de ferecături am citit, mărită de lentile, o monogramă bogat sculptată, din trei litere: SFD!

— O, cerule! — mi-am zis. Aici e!

Dar, zburând în juru-i până am amețit, n-am izbutit să descopăr pe întinderile ei nisipoase nici o suflare. Abia după ce m-am apropiat la o distanță de șase mile, am putut deosebi o îngrămădire de puncte negre care, în câmpul de cercetare al supertelescopului, s-au dovedit a fi locuitorii acelui corp ceresc. Erau cam vreo sută; se odihneau fiecum pe nisip și amorțeala asta a lor mă cam neliniștise, dar apoi m-am convins că din când în când câte unul se mai scărpina cu poftă și aceste semne evidente de conștiință m-au determinat să aterizez. N-am mai așteptat să se stingă racheta, ca de obicei aprinsă de frecarea aerului; am ieșit din ea, sărind câte trei trepte odată și am alergat către cei întinși pe nisip, strigând de departe:

— Scuzați, vă rog. Aici este Suprema Fază a Dezvoltării?!!

Dar nimeni nu mi-a răspuns, ba mai mult — nimeni nu mi-a acordat nici cea mai mică atenție. Surprins de această indiferență, mi-am pierdut cumpătul și am început să examinez cu atenție împrejurimile. Câmpia era înecată de lumina unui soare în patru colțuri. Din nisip ieșeau ici și colo niște rotițe rupte, șomoioage de paie, hârtii și alte resturi, iar localnicii se odihneau printre ele la nimereală, unul pe spate, altul pe burtă, ba unul care stătea întins ceva mai încolo își smulsese chiar amândouă picioarele, ținând cu ele zenitul, ca să-și mai treacă de urât. M-am învârtit în jurul celui mai apropiat dintre ei. Nu era nici robot, nici om, nici vreun alt albuminos din neamul coloidalilor. Capul îl avea, ce-i drept, destul de durduliu, cu obrajii rumeni, dar în loc de ochi avea două fluierașe mici, iar în urechi tămâie arzând ușor și scoțând un fum parfumat care-l înconjura ca un nor. Era îmbrăcat cu pantaloni de culoarea orhideei, cu vipuști vineții, garnisite cu bucăți murdare de hârtie scrisă, era încălțat cu un soi de cârje, în mâini ținea o bucată de turtă dulce, în formă de mandolină, din care apucase să muște și, peste toate astea, sforăia ușor și ritmic. Când am încercat să citesc mâzgălelile de pe hârtiuțele cusute în vipuștile pantalonilor, frecându-mi ochii înlăcrimați de fumul de tămâie, abia am reușit să descifrez câteva; erau inscripții destul de ciudate, ca acestea: NR. 7 — BRILIANT — CÂNTĂREȘTE ȘAPTE CHINTALE, NR. 8 — PRĂJITURICĂ DRAMATICĂ, MÂNCATĂ — PLÂNGE CU SUGHIȚURI, ÎȚI FACE MORALĂ CÂND AJUNGE ÎN BURTĂ, CU CÂT ESTE MAI JOS, CU ATÂT CÂNTĂ MAI SUS, NR. 10 — GOLCONDRINĂ ADULTĂ PENTRU GIUMBÂIALĂ — și altele, pe care nu mi le mai amintesc. Când, zăpăcit de-a binelea, am atins una din hârtiuțe ca s-o mai netezesc, în nisip, chiar lângă piciorul celui întins pe spate, s-a făcut o groapă mică, de unde un glăscior subțirel mă întrebă:

— Gata?

— Cine vorbește? — am strigat.

— Eu sunt, Golcondrina… să-ncep?

— Nu, nu e nevoie! — am răspuns în grabă și m-am îndepărtat din locul acela. Următorul localnic avea un cap în formă de clopot, cu trei coarne, mai mult de zece mâini, mai mari și mai mici — din care două, mititele, îi masau stomacul — urechile lungi și pline de pene, o șapcă cu un mic cozoroc purpuriu, pe care cineva se certa cu altcineva, pare-se, nevăzut, căci numai niște farfurioare mici zburau de colo-colo, lovindu-se una de alta, precum și ceva ca o perniță de briliante la subsuoară. Când m-am oprit lângă el, individul și-a scos un corn din cap, l-a mirosit și, aruncându-l cu dezgust, și-a presărat înăuntru puțin nisip murdar. Nu departe se afla ceva, pe care l-am luat drept o pereche de gemeni; pe urmă mi-am zis că ar putea fi niște îndrăgostiți îmbrățișați și am vrut să mă-ndepărtez discret, dar era pur și simplu nu o persoană, nici două, ci numai una și jumătate. Capul îl avea obișnuit, ca oamenii, numai urechile i se desprindeau în răstimpuri și zburau primprejur, dând din aripi ca fluturii. Pleoapele le ținea închise, în schimb numeroși negi pe frunte și pe obraji, cu mici ochișori în vârf, priveau spre mine cu vădită dușmănie. Ciudata creatură avea pieptul lat, ca al unui cavaler, cu o mulțime de găuri, făcute parcă alandala — din care ieșeau niște câlți, stropiți cu sirop de zmeură; avea numai un picior, dar foarte gros, încălțat într-un papuc de marochin, cu un clopoțel de pluș; lângă cotul lui se afla o grămadă de cozi de pere și mere. Uluit de-a binelea, am pornit mai departe și am dat peste un robot cu cap omenesc, care ținea în nas o mică muzicuță automată cu peștișori; apoi un altul, care zăcea într-o baltă de dulceață de fragi, un al treilea cu o clapă deschisă în spinare, încât i se vedeau măruntaiele de cristal; înăuntru niște pitici mecanici jucau parcă niște scene, dar ceea ce făceau era așa de rușinos, că, roșu la față, am sărit cât colo, ca ars. Sărind, mi-am pierdut echilibrul și am căzut; ridicându-mă, am zărit chiar în fața mea pe un alt locuitor al planetei: gol-goluț, se scărpina cu o scărpinatoare de aur pe spinare și făcea asta întinzându-se cu poftă, deși era fără cap. Acesta, așezat comod cu gâtul în nisip, își număra cu limba dinții din gura larg deschisă. Fruntea îi era de aramă, cu o dungă albă, într-o ureche avea un cercel, iar în cealaltă un bețigaș; pe bețigaș era scris cu litere de tipar: SE POATE. Nu știu cum de mi-a venit să trag de bețigașul acela, care a scos din urechea acelei ființe golașe un fir de ață, cu o bucată de zahăr înghețat și cu o carte de vizită pe care scria: TOT AȘA, MAI DEPARTE! Am tras în continuare de acel fir până ce s-a terminat, iar la capătul lui atârna o hârtiuță pe care am citit cuvintele: INTERESANT, CE-O FI? ĂSTA-I PARFUM!