Stanislaw Lem - Ciberiada

„Da, da!” — zise Clapauțius, pe când eu tremuram întruna. „Atunci de ce, în loc să vă ocupați cu o activitate creatoare, zăceți așa, frecându-vă, în nisipul ăsta genial?”

„Pentru că pleniputernița este atotputernică numai atunci când nu face absolut nimic!” — răspunse mașina. „Pe culme poți ajunge, dar de aici toate drumurile duc în prăpastie! În ciuda celor întâmplate, suntem totuși ființe cu totul cumsecade, așa că de ce ar trebui să facem ceva? Stră-strămoșii noștri — uite așa, ca să încerce Deotronul — au creat soarele nostru pătrat, iar planeta — ca o cutie, cei mai înalți munți ai ei transformându-i într-un șir de monograme. Tot așa de bine s-ar putea trata și stelele, o jumătate din ele să le stingi, a doua jumătate s-o aprinzi, să construiești ființe populate cu ființe mai mici, în așa fel încât gândurile uriașilor să fie dansuri ale piticilor, să fii într-un milion de locuri în același timp, să strămuți galaxiile astfel încât să se aranjeze ca niște modele plăcute ochiului, atunci spune-mi, te rog, de ce, la drept vorbind, ar trebui să ne apucăm de oricare din aceste treburi? Ce se îmbunătățește în Cosmos prin faptul că stelele vor fi triunghiulare sau pe rotițe?”

„Spui lucruri fără sens!!” — se înfurie teribil Clapauțius, în timp ce eu tremuram tot mai tare. „Dacă sunteți egalii zeilor, datoria voastră este să lichidați îndată orice suferință, grijile, nefericirile care macină ființele asemenea vouă, și ar trebui să începeți măcar cu vecinii voștri, care, după cum am văzut singur, își sparg reciproc capetele fără încetare! Cum îndrăzniți, în loc să vă apucați de asta, să zăceți fără rost, scobindu-vă în nas și băgând zahăr înghețat în urechile călătorilor de treabă, porniți în căutarea înțelepciunii?!”

„Nu înțeleg de ce tocmai zahărul te-a scos din sărite!” — zise mașina. „Dar să lăsăm asta. Dacă am înțeles bine, dorești să fericim pe oricine se poate. Cu acest subiect ne-am ocupat exact cu cincisprezece sute de ani în urmă. El se împarte în fericitologie bruscă sau neașteptată și lentă sau evolutivă. Fericitologia evolutivă constă în aceea că să nu miști nici măcar un deget, convins că fiecare civilizație o va scoate oricum la capăt cu încetul; în mod brusc, însă, poți să fericești numai cu binele sau cu forța. Fericirea cu forța provoacă, după cum arată calculele, de o sută până la opt sute de ori mai multe nenorociri decât abținerea de la orice activitate. Să fericești cu binele iarăși nu se poate, căci — deși asta pare ciudat — urmările sunt aceleași, fie că folosești Superdeotronul, fie Infernatorul Iadonistic, numit și Gheenieră. Ai auzit, poate, de așa-zisa Nebuloasă a Crabului?”

„Desigur — răspunse Clapauțius — este un rest de învelișuri ale Stelei Supernoi, care a explodat mai demult…”

„Exact” — zise glasul. „Steaua Supernouă, așa e! A fost acolo, dragul meu, o planetă dezvoltată pe măsură, din care curgea, ca atare, o cantitate considerabilă de lacrimi și sânge. Într-o dimineață, i-am trimis. opt sute de milioane de Îndeplinătoare-De-Dorinți, dar n-am apucat să ne îndepărtăm de ea nici măcar cu o săptămână-lumină, că s-a spart în mii de bucăți și până-n ziua de azi se tot descompune! La fel s-a întâmplat și cu planeta hominașilor… vrei să-ți povestesc și despre ea?”

„Nu e nevoie!” — mormăi Clapauțius. „Nu cred să nu fie posibil să fericești pe cineva în mod ingenios și cu prudență!”

„Nu crezi? Ce pot să-ți fac? Am încercat asta de șaizeci și patru de mii cinci sute treisprezece ori. Și acum mi se face părul măciucă în toate capetele pe care le posed, când îmi amintesc rezultatele. Crede-mă că nu ne-am precupețit eforturile pentru binele altora! Am construit o aparatură specială pentru spectroscopia la distanță a dorințelor, dar înțelegi probabil că, dacă pe o planetă oarecare izbucnește un război religios și fiecare dintre părți visează să o distrugă pe cealaltă, atunci nu e sarcina noastră să le îndeplinim dorințele! Este vorba deci să poți ferici fără a zdruncina ideea binelui suprem. Dar asta nu e tot, căci majoritatea civilizațiilor cosmice dorește, în adâncul sufletului, lucruri pe care nu îndrăznește să le recunoască deschis, deci apare altă dilemă, dacă e cazul să le ajuți în ceea ce fac ele sub imperiul ultimelor resturi de rușine și bună-cuviință, sau în îndeplinirea închipuirilor lor ascunse? Să luăm, ca exemplificare, fie și numai două din aceste civilizații: pe demenciți și pe amenciți; primii, aflați în stadiul prea cinstitului Ev Mediu, ardeau de vii pe desfrânații, și mai ales pe desfrânatele care pactizau cu diavolul, o dată pentru că îi invidiau din cauza deliciilor pe care le gustau împreună cu acesta, a doua oară, pentru că martirizarea în numele justiției le provoca o voluptate excepțională. La rândul lor, amenciții nu credeau în nimic altceva în afară de propriul lor corp și-și îndulceau existența cu ajutorul mașinilor, dar cu oarecare rezervă, numind preocuparea aceasta distracție; ei aveau niște cutii de sticlă, în care îngrămădiseră tot felul de violențe, crime, incendii, și-și măreau doar apetitul, privindu-le. Am revărsat pe planetele lor o ploaie de aparate, care erau astfel calculate, ca să le satisfacă poftele fără a aduce nimănui vreun prejudiciu, prin realitatea artificială creată în ele; ca rezultat, demenciții în șase săptămâni, iar amenciții în numai cinci au fost fermecați de moarte, urlând cât îi ținea gura de atâta fericire! Oare la asemenea metode te-ai gândit, ființă nedezvoltată ce ești?”

„Ești un prost sau un monstru!” — strigă Clapauțius, pe când eu aproape îmi pierdusem mințile. „Cum îndrăznești să te lauzi cu asemenea fapte mârșave?”

„Nu mă laud cu ele, le destăinui numai” — răspunse liniștit glasul. „Am încercat, zic, pe rând, toate metodele. Am trimis spre planete ploi de bogății, potopuri de sațietăți și abundențe, paralizând orice efort și muncă; le-am dat și sfaturi bune, în schimbul cărora s-a deschis focul împotriva compotierelor noastre, adică farfuriile noastre zburătoare. Într-adevăr, ar trebui mai întâi să transformi firea celor pe care ai intenția să-i fericești…”

„Probabil că puteți face și asta!” — spuse Clapauțius, scrâșnind din dinți.

„Putem, cum să nu! Uite, să luăm, de pildă, pe vecinii noștri, antropanii, care locuiesc pe planeta aceea de culoarea pământului! Ei se ocupă îndeosebi cu vâlvăndreala și tărbăceala, și asta pentru că le e teamă de spurcavernă, care, după ei, se află în afara existenței și-i pândește pe păcătoșii cu gura larg deschisă, garnisită cu flăcări veșnice; imitând pe binecuvântații cimbrabelianți, pe cerescul Lambudas și evitând Infamanția cu infamanții ei, tânărul antropan devine cu încetul mai viteaz, mai bun, mai nobil decât strămoșii lui cu opt mâini. E drept că antropanii se luptă cu mocirlanii pentru întâietatea Ciobului asupra Giobului sau a Giobului asupra Ciobului (căci în privința asta sunt păreri contradictorii), dar bagă de seamă, că în aceste lupte piere numai o parte din ei, în timp ce tu ai vrea ca eu, smulgându-le din capete credința în vâlvăndreală, spurcavernă și toate celelalte, să-i pregătesc pentru o fericire rațională. Dar în felul acesta s-ar comite o crimă psihică, fiindcă ființele rezultate n-ar mai fi nici mocirlani, nici antropani, oare nu-nțelegi asta?”

„Prejudecata trebuie înlocuită de știință!” — rosti sec Clapauțius.